Auf der anderen Seite (2007)

Fatih Akin este un regizor cu o evoluţie extrem de bruscă, dacă privim pe axa Im Juli – Gegen die Wand – Auf der anderen Seite. Mai întîi un film simpatic, jucăuş aş spune, apoi unul energic, unde intervine elementul tragic într-o fază incipientă, şi la urmă filmul matur, în care toate ideile sădite înainte, inclusiv tragicul atît de specific, îşi găsesc floarea. Auf der anderen Seite este un film care ne spune cît de puţin de cunoaştem unii pe alţii, un film care ne pune pe gînduri privind relaţiile interumane în general (prin exemplul relaţiei clişeu nemţi-turci), modul în care le gestionăm, balansul între egoism şi altruism şi valoarea credinţei (de orice fel) în aceste raporturi.

Construind o constelaţie de personaje legate între ele prin suprapunerea planurilor narative (tehnică ajunsă la apogeu deja prin Trilogia lui Kieslowski), Akin îşi presară povestea cu amănunte-cheie sau episodice (unele aproape inobservabile) cu o valoare simbolică deosebită. Este genul de film în care totul îşi are rostul. Nu este o poveste care se vrea plauzibilă, ci o lume artificială, realistă, menită să ne pună pe gînduri pe toţi, ne-nemţi, ne-turci.

Deşi ambalajul este unul “intercultural”, lucru deloc negativ sau comercial în cazul de faţă, esenţa filmului bate mult mai departe. Putem spune că Akin ia ca exemplu fenomenul istoric al imigranţilor turci din Germania şi ne oferă rodul inspiraţiei provocate de această situaţie istorică. Ne lasă spaţiu să interpretăm mai departe de o simplă problemă a unei minorităţi, temă deja răsdezbătută în contexte mai superficiale. Un spectator fără mari pretenţii cinefile, care gustă sau devorează filmele curente de la Multiplex, nu va trece însă sigur de pragul temelor de suprafaţă.

Pe mine personal Fatih Akin m-a făcut să înţeleg ceea ce a simţit şi a gîndit el ca turc în Germania – repet – cît de puţin ne cunoaştem, indiferent de naţie, minoritate etc. (nu ca oameni din ţări diferite, ci ca rude sub acelaşi acoperiş, ca prieteni chiar – cît de superficială este relaţia copil-părinte!), de fapt… cît de limitată este capacitatea noastră de a ne cunoaşte! Pentru că nu avem de-a face cu un film moralizator. Nu ni se spune uite ce s-a întîmplat, aşa ceva se poate evita ci pur şi simplu aşa se întîmplă, ia aminte şi cugetă asupra acestui fapt. Filmul nu ne impune deci nimic, ne oferă doar o bază pentru o interpretare proprie, o receptare personală, iar asta este ceea ce îmi place mie personal cel mai mult la un film. Aş mai avea multe de zis, dar mă rezum la atît. Cine l-a văzut, poate să mă provoace la o discuţie, mi-ar face mare plăcere.