Povestea lui Tristan Păţitul

E vorba de o societate utopică. O sihăstrie după care ar tânji orice hipiot veritabil.

E vorba de Tristan da Cunha, undeva în izmenele Atlanticului, la aproape trei mii de kilometri de Africa de Sud şi trei mii de kilometri de Argentina. Cititorii pragmatici, grăbiţi şi ciufuţi sunt rugaţi să clicăie pe link, să se ducă să citească pe wiki şi să mă lase în pace. Eu vă povestesc chestiile astea vouă, amatorilor de Ştrumfi.

Insuliţa Tristan da Cunha a fost descoperită de modestul explorator Tristan da Cunha şi este un loc unde oamenii trăiesc ca ştrumfii. Departe de orice, conformi cu toate legile naturii, autosuficienţi şi în deplină concordie, mai mult sau mai puţin incestuoasă, cu vecinii.

Geologic, micul ostrov e alcătuit în mare parte din bolovani, un vulcan puturos şi caca de albatros cât cuprinde. Pe acest caca domiciliază în jur de 270 de anglofoni, care se trag din cinşpe colonişti cu origini dubioase şi împart şapte nume de familie. Totul în cătunul Edinburgh of the Seven Seas, zis şi “Localitatea”.

În Localitate se mai găsesc un poliţai, un medic din Africa de Sud, o şcoală pentru plozii până-n cinşpe ani şi o bodegă, the Albatross, pentru restul lumii. Saitul oficial al Localităţii, pe care vă invit să-l căutaţi singuri fiindcă mi-e lene să mai fac un link, consemnează consecvent fiecare eveniment din viaţa comunităţii, de la adoptarea unei constituţii noi până la “Happy birthday Gheorghe” sau “Guvernul a cumpărat un porc carele se va oferi populaţiei prin tombolă”.

La nunţi, la botezuri, la cumetrii şi la zile de naştere participă toată suflarea insulei, poate şi fiindcă alte distracţii nu prea se găsesc pe-acolo: de pescuit ţi se urăşte, televiziunea lipseşte aproape cu desăvârşire şi imaginaţi-vă cum e să ieşi la agăţat într-o ţară cu 150 de femei, din care jumate bătrâne, jumate minore şi restul englezoaice.

Economia insulei, în totalitate colectivistă, se reazemă într-o făbricuţă de conserve care tinde să ia foc foarte des (din vina lui Gargamel?) şi câteva tarlale de cartofi, dăruiţi ocazional surorii mai mari, Sf. Elena, unde-a stat Napoleon în surghiun şi care se află doar la două mii de kilometri mai încoace. Cartofii au fost şi monedă de schimb până prin anii treizeci, când costa cinci barabule să trimiţi un răvaş în Anglia.

Politicaliceşte vorbind, vastelor teritorii le ţine loc de guvern şi parlament o şezătoare ocazională a câte doişpe moşi (sau babe), aparent dominată de familiile Glass şi Green. La mare preţ este şi titulatura onorifică de “Granny”, acordată celei mai în vârstă mamaie din sat, care taie pamblica de fiecare dată când se reconstruieşte fabrica după vreun incendiu. Că tot veni vorba de mamaie, aparent tristanienii sunt foarte longevivi. Mira-m-aş, la aşa o lipsă de varietate genetică.

Ce-i cu adevărat grozav e că nici un venetic n-are voie să se aşeze pe insulă, iar atunci când vulcanul a tras un vânt mai zdravăn şi toţi locuitorii au fost evacuaţi, nici unul n-a vrut să rămână în Marea Britanie. O, dulce singurătate între talazurile spumegânde!

Utopie? Cu siguranţă. Balcanică? Nu prea. Dar nu vă fie frică, foarte curând şi în ţara noastră vor rămâne 200 de inşi. Iar pe jumătate din ei are să-i cheme Băsescu.