Povestea lui Tristan Pãţitul

E vorba de o societate utopicã. O sihãstrie dupã care ar tânji orice hipiot veritabil.

E vorba de Tristan da Cunha, undeva în izmenele Atlanticului, la aproape trei mii de kilometri de Africa de Sud şi trei mii de kilometri de Argentina. Cititorii pragmatici, grãbiţi şi ciufuţi sunt rugaţi sã clicãie pe link, sã se ducã sã citeascã pe wiki şi sã mã lase în pace. Eu vã povestesc chestiile astea vouã, amatorilor de Ştrumfi.

Insuliţa Tristan da Cunha a fost descoperitã de modestul explorator Tristan da Cunha şi este un loc unde oamenii trãiesc ca ştrumfii. Departe de orice, conformi cu toate legile naturii, autosuficienţi şi în deplinã concordie, mai mult sau mai puţin incestuoasã, cu vecinii.

Geologic, micul ostrov e alcãtuit în mare parte din bolovani, un vulcan puturos şi caca de albatros cât cuprinde. Pe acest caca domiciliazã în jur de 270 de anglofoni, care se trag din cinşpe colonişti cu origini dubioase şi împart şapte nume de familie. Totul în cãtunul Edinburgh of the Seven Seas, zis şi “Localitatea”.

În Localitate se mai gãsesc un poliţai, un medic din Africa de Sud, o şcoalã pentru plozii pânã-n cinşpe ani şi o bodegã, the Albatross, pentru restul lumii. Saitul oficial al Localitãţii, pe care vã invit sã-l cãutaţi singuri fiindcã mi-e lene sã mai fac un link, consemneazã consecvent fiecare eveniment din viaţa comunitãţii, de la adoptarea unei constituţii noi pânã la “Happy birthday Gheorghe” sau “Guvernul a cumpãrat un porc carele se va oferi populaţiei prin tombolã”.

La nunţi, la botezuri, la cumetrii şi la zile de naştere participã toatã suflarea insulei, poate şi fiindcã alte distracţii nu prea se gãsesc pe-acolo: de pescuit ţi se urãşte, televiziunea lipseşte aproape cu desãvârşire şi imaginaţi-vã cum e sã ieşi la agãţat într-o ţarã cu 150 de femei, din care jumate bãtrâne, jumate minore şi restul englezoaice.

Economia insulei, în totalitate colectivistã, se reazemã într-o fãbricuţã de conserve care tinde sã ia foc foarte des (din vina lui Gargamel?) şi câteva tarlale de cartofi, dãruiţi ocazional surorii mai mari, Sf. Elena, unde-a stat Napoleon în surghiun şi care se aflã doar la douã mii de kilometri mai încoace. Cartofii au fost şi monedã de schimb pânã prin anii treizeci, când costa cinci barabule sã trimiţi un rãvaş în Anglia.

Politicaliceşte vorbind, vastelor teritorii le ţine loc de guvern şi parlament o şezãtoare ocazionalã a câte doişpe moşi (sau babe), aparent dominatã de familiile Glass şi Green. La mare preţ este şi titulatura onorificã de “Granny”, acordatã celei mai în vârstã mamaie din sat, care taie pamblica de fiecare datã când se reconstruieşte fabrica dupã vreun incendiu. Cã tot veni vorba de mamaie, aparent tristanienii sunt foarte longevivi. Mira-m-aş, la aşa o lipsã de varietate geneticã.

Ce-i cu adevãrat grozav e cã nici un venetic n-are voie sã se aşeze pe insulã, iar atunci când vulcanul a tras un vânt mai zdravãn şi toţi locuitorii au fost evacuaţi, nici unul n-a vrut sã rãmânã în Marea Britanie. O, dulce singurãtate între talazurile spumegânde!

Utopie? Cu siguranţã. Balcanicã? Nu prea. Dar nu vã fie fricã, foarte curând şi în ţara noastrã vor rãmâne 200 de inşi. Iar pe jumãtate din ei are sã-i cheme Bãsescu.