Ce mult te-am iubit, Tarantino

…te-am dus la chermezã şi meci! Şi la film.

Eu sunt un ins şugubãţ. Adicã, între şagã şi “saga”, o aleg mereu pe cea dintâi, şi nu fiindcã-mi plac diacriticele în mod deosebit. Caut umorul în artã şi-n oameni şi unde nu-l gãsesc, dau cu flit, fiindcã a te lua în serios e o eroare teribilã. Pe bune, e mai nasoalã ca erorile care dãdeau ecran albastru în Win ’95.

Având în vedere premisa de mai sus, sãptãmânile astea am avut douã trãiri plãcute.

Una este Inglourious Basterds von Tarantino, peliculã asupra cãreia nu voi zãbovi, fiindcã n-a fãcut decât sã-mi confirme aşteptãrile. Nefiind cine ştie ce sculã de cinefil, nu mai vãzusem din desaga respectivului über-regizor decât un Pulp Fiction în care elementul de comedie neagrã umbrea frumos orice eventual moft de film serios.

Ei bine, în proaspãtul film cu nazişti, personajele s-au desenat fix cum trebuie, iar sângele, pocnitorile şi chirãielile erau susţinute mereu de momente hazlii. Autenticitate a fost suficientã, germana şi franceza s-au sprechenit corect… iar bãtãliile colosale à la Mihai Viteazul au lipsit cu desãvârşire; acest fapt fiind mereu binevenit într-un film cu rãzboi mondial.

Surpriza a’ mai mare a fost prima parte a Amintirilor din epoca de aur, spre care am pornit mai mult fiindcã îmi deconta Orange-ul juma’ de bilet.

Parantezã: Anii nouãzeci au fost “pauza de labã”. În anii nouãzeci, când cenzura a plecat în concediu, cam tot ce se întâmpla în cinemaua româneascã era ţâţe, naturalism (adicã când descrii depravarea şi mizeria, nu când studiezi crocodili, gâze şi orhidee), ţâţele Oanei Sârbu şi alte ţâţe.

Dupã binemeritata pauzã de labã, doamna învãţãtoare (anii 2000) le-a dat temã regizorilor autohtoni sã descrie cu cuvintele lor ororile comunismului, ca sã nu uitãm niciodatã de dânsele, în schimb sã mai uitãm din ororile post-comunismului.

Domnul Mungiu se dovedise pânã acum a fi un filmist de cãcat, mai ales din pricina celor Patru luni, trei sãptãmâni şi blabla, care ar fi luat cu siguranţã nota zece de la învãţãtoarea de mai sus, da’ nu sclipesc în nici o altã direcţie. Pe bune, ficusul poleit, sau ce naiba au luat Lunile, sãptãmânile şi zilele la Cannes, a fost un fel de premiu de încurajare, menţiunea “Hai cã data viitoare o nimereşti”, Nobelul lui Obama sau cum vreţi voi.

Amintirile din epoca de aur sunt, în schimb, uşurele şi amuzante, adicãtelea pedepsesc proastele moravuri prin râs, aşa cum postulau strãmoşii noştri cã se cade. Întâmplãrile nu-ţi furã hohote vulcanice de râs, da’ te fac sã zâmbeşti şi sã chicoteşti (ceea ce e oricum lucru mare dupã un deceniu în care gagicile din filme îşi dãdeau cu mãciuca-n vintre cã n-aveau parale sã avorteze şi alt deceniu în care personajele aveau parale, da’ le persecuta regimul şi trebuiau sã tocmeascã interlopi pãroşi sã scoatã mormolocul cu umeraşul).

Pupãzã pe sub colac, decorurile şi recuzita sunt minunat de verosimile. E adevãrat, bugetul a fost cãcãlãu, târgurile şi anticariatele ţãrii sunt pline de relicve iar telefon din bakelitã cu roatã avea pânã şi cinematograful unde-am vãzut toatã tãrãşenia. Da’ conteazã cã careva şi-a dat interesul şi a scormonit dupã obiectele, oamenii şi locurile din film. Ce-i drept, Casa Scânteii nu s-a schimbat mult.

Nu e în nici un caz o producţie epocalã, ci o serie de pilule bune de dat noaptea la TV când nu iese nimeni la o bere şi eu am insomnii.

Voi duceţi-vã în oraş sã vedeţi exact la ce mã refer. Nu de alta, da’ vine iarna şi cineva trebuie sã plãteascã şi încãlzirea sãlilor de cinema.