Ce mult te-am iubit, Tarantino

…te-am dus la chermeză şi meci! Şi la film.

Eu sunt un ins şugubăţ. Adică, între şagă şi “saga”, o aleg mereu pe cea dintâi, şi nu fiindcă-mi plac diacriticele în mod deosebit. Caut umorul în artă şi-n oameni şi unde nu-l găsesc, dau cu flit, fiindcă a te lua în serios e o eroare teribilă. Pe bune, e mai nasoală ca erorile care dădeau ecran albastru în Win ’95.

Având în vedere premisa de mai sus, săptămânile astea am avut două trăiri plăcute.

Una este Inglourious Basterds von Tarantino, peliculă asupra căreia nu voi zăbovi, fiindcă n-a făcut decât să-mi confirme aşteptările. Nefiind cine ştie ce sculă de cinefil, nu mai văzusem din desaga respectivului über-regizor decât un Pulp Fiction în care elementul de comedie neagră umbrea frumos orice eventual moft de film serios.

Ei bine, în proaspătul film cu nazişti, personajele s-au desenat fix cum trebuie, iar sângele, pocnitorile şi chirăielile erau susţinute mereu de momente hazlii. Autenticitate a fost suficientă, germana şi franceza s-au sprechenit corect… iar bătăliile colosale à la Mihai Viteazul au lipsit cu desăvârşire; acest fapt fiind mereu binevenit într-un film cu război mondial.

Surpriza a’ mai mare a fost prima parte a Amintirilor din epoca de aur, spre care am pornit mai mult fiindcă îmi deconta Orange-ul juma’ de bilet.

Paranteză: Anii nouăzeci au fost “pauza de labă”. În anii nouăzeci, când cenzura a plecat în concediu, cam tot ce se întâmpla în cinemaua românească era ţâţe, naturalism (adică când descrii depravarea şi mizeria, nu când studiezi crocodili, gâze şi orhidee), ţâţele Oanei Sârbu şi alte ţâţe.

După binemeritata pauză de labă, doamna învăţătoare (anii 2000) le-a dat temă regizorilor autohtoni să descrie cu cuvintele lor ororile comunismului, ca să nu uităm niciodată de dânsele, în schimb să mai uităm din ororile post-comunismului.

Domnul Mungiu se dovedise până acum a fi un filmist de căcat, mai ales din pricina celor Patru luni, trei săptămâni şi blabla, care ar fi luat cu siguranţă nota zece de la învăţătoarea de mai sus, da’ nu sclipesc în nici o altă direcţie. Pe bune, ficusul poleit, sau ce naiba au luat Lunile, săptămânile şi zilele la Cannes, a fost un fel de premiu de încurajare, menţiunea “Hai că data viitoare o nimereşti”, Nobelul lui Obama sau cum vreţi voi.

Amintirile din epoca de aur sunt, în schimb, uşurele şi amuzante, adicătelea pedepsesc proastele moravuri prin râs, aşa cum postulau strămoşii noştri că se cade. Întâmplările nu-ţi fură hohote vulcanice de râs, da’ te fac să zâmbeşti şi să chicoteşti (ceea ce e oricum lucru mare după un deceniu în care gagicile din filme îşi dădeau cu măciuca-n vintre că n-aveau parale să avorteze şi alt deceniu în care personajele aveau parale, da’ le persecuta regimul şi trebuiau să tocmească interlopi păroşi să scoată mormolocul cu umeraşul).

Pupăză pe sub colac, decorurile şi recuzita sunt minunat de verosimile. E adevărat, bugetul a fost căcălău, târgurile şi anticariatele ţării sunt pline de relicve iar telefon din bakelită cu roată avea până şi cinematograful unde-am văzut toată tărăşenia. Da’ contează că careva şi-a dat interesul şi a scormonit după obiectele, oamenii şi locurile din film. Ce-i drept, Casa Scânteii nu s-a schimbat mult.

Nu e în nici un caz o producţie epocală, ci o serie de pilule bune de dat noaptea la TV când nu iese nimeni la o bere şi eu am insomnii.

Voi duceţi-vă în oraş să vedeţi exact la ce mă refer. Nu de alta, da’ vine iarna şi cineva trebuie să plătească şi încălzirea sălilor de cinema.