La un veac, un Chuck

Din seria “negri care au făcut cu mânuţele lor bumbăcoase mai multă istorie decât a învăţat Maicăl Gecson în şcoala generală”: acum optzeci şi trei de ani, pe 18 octombrie, se năştea Chuck Berry. O dată pe lună, arhi-norocoşii îl mai pot auzi cântând la crâşma Blueberry Hill din St. Louis, Missouri.

Ca un nemernic talentat şi, de altfel, ca orice vedetă care se respectă, dumnealui a făcut puşcărie de trei ori: o dată c-a ameninţat un flăcău cu pistolul şi i-a furat maşina ca să-şi ducă ibovnica acasă, o dată că hâţa-hâţa cu o curviştină plătită (fix în statul unde n-avea voie!) şi a terţa oară pentru evaziune fiscală.

Cum a ieşit de la pârnaie, periculosul neplătitor de taxe a fost invitat de către un Jimmy Carter mai rasist decât îl ştiam, dar cu gusturi mai bune decât alţi prezidenţi, să cânte la Casa Albă. Traiane, a ieşit Sişu?

În ’90 a mai fost dat în judecată de nişte cocoane furibunde, acestea imputându-i faptul că le filma făcând pipi. Exact, Chuck cel veşnic tânăr montase camere de luat vederi în budele cârciumii al cărei patron era. Ce impertinenţă!

Dar a avut tot dreptul să facă năzbâtiile de mai sus. Cu sau fără arme, fufe, impozit şi alte fufe, omul ăsta a fost unul din părinţii fondatori ai rock’n’rollului şi, implicit, unchieş bun al coloşilor care-au recunoscut c-au supt din influenţa dânsului: de la Beatles şi Grateful Dead până la Aerosmith.

Lennon dixit: If you tried to give rock and roll another name, you might call it Chuck Berry.

Roll over, Beethoven! La mulţi ani, tataie! Johnny B. Goode!