Mic ghid bãuturistic: La Scînteia

Ne-am cuminţit? Pãi sã ştiţi cã se face vremea sã redeschid rubrica de stomatologie (a se citi “tras la mãsea”).

Berea chinezeascã Tsingtao se laudã cã-i “winner of major American beer competitions” şi e chiar potabilã, mai ales gândindu-ne cã provine dintr-o ţarã fãrã tradiţie în berãrit.

La fel de prinsã între lumina de la rãsãrit şi tenebrele goale de orice dumnezeu ale consumerismului este şi bodega unde se bea aceastã bere, bodegã pe care am neglijat-o, deşi este, la un loc cu Varza şi Librãria, o redutã a trãscãnelii din triunghiul Foişor-Moşilor-Iancului.

E vorba de “La Scînteia”, pe Dimitrov (actual Ferdinand) nr. 73, unde am purces la un whist şi-o stacanã de jin schiãrt post-Moş Gerilã. Scînteia este un local tip kitsch-nostalgic, gen teribil de gustat în restul estului Europei dar extrem de rar pe meleagurile noastre.

Spaţiul Scînteii e generos, da’ mergeţi devreme sã prindeţi masã. Nivelul unu e o alegorie roş-aurie cu Stalin, Ana Pauker, Dej şi alţi prieteni ai culturii; mansarda dizidentã e ceva mai sobrã; n-am cunoscut niciodatã subsolul fiindcã-i pentru nefumãtori. La nevoie, plictisiţii pot culege de pe rafturi Socialismul ştiinţific şi alte mostre de literaturã religioasã a epocii. Pe timp de varã, terasa e comodã şi feritã de balamucul bulevardului.

Spre deosebire de celelalte bombe în care pierdem vremea, unde e plin de liceeni şi/sau de moşi, Scânteia are un aer ceva mai serios şi se frecventeazã de cãtre oameni în toatã firea. Muzica e din toate ogrãzile rockului, de la blândeţuri evergreen à la Beatles pânã la metale supãrate. Oricum, volumul ei se preteazã conversaţiei, nu zbânţuielii. N-ar strica o “Internaţionalã” la ore fixe, de dragul personagiilor de pe pereţi.

Stejarul e trei lei jumate. Nici celelalte bãuturi nu sar peste preţul zonei, dar trei lei jumate pentru o bere e lãudabil. În afarã de Tsingtao şi, din câte îmi amintesc vag, vodcã ruseascã Standard, lista de bãuturi nu rezoneazã prea mult cu ce-ar fi comandat minerul Stahanov.

Mâncarea e haraşo (ptiu, voiam sã zic cã-i OK), nu sclipeşte cu nimic dar îşi gãseşte cu succes calea spre maţ. Am atacat de multe ori Parizerul pe ziar la cinci lei jumate sau crãnţãnelele vietnameze din crevete, care totuşi nu seamãnã cu alea din copilãrie. Dacã vrei sã te saturi, investeşte PIB-ul pe un cincinal întreg (23 lei) într-un platou „Casa Poporului“, care în orice meniu de nuntã s-ar chema mix-gril şi e bun.

Dupã ce trei etaje de hãmesiţi mãnâncã Casa Poporului, constaţi repede cã buda din incintã e cam neîncãpãtoare. Douã veceuri şi o pişãtoare? Zãu?! Dar e curat, nu pute şi simţi foarte vag aerul budei kubrickiene din „The Shining“, poate de la tonurile de roşu şi chiuvetele futuriste.

Datã fiind atmosfera calmã a Scînteii de zi, internetul wireless e binevenit. De fapt, mereu dai de câte-un tovarãş colhoznic care-şi socoteşte pe laptop recolta de sfeclã sau de câte-un tânãr revoluţionar care-şi asmute în Heroes 3 hoarda de peasants pe cetatea burghejilor şi-a ciocoilor.

Recomand Scînteia amatorilor de bere, de discutat politicã în jurul berii şi de întoarceri într-un trecut alternativ unde exista carne.

Aviz: “Foaia de ziar” de sub parizer meritã cititã!

Genul localului: bistro, fix ãsta-i termenul

Pluşi:
- clientela: lipseşte grupul „am 12 ani şi beau bere pentru cã Green Day e punk“
- muzica nu deranjeazã.
- cartofii prãjiţi sunt condimentaţi fix cum trebuie.
- decorul e hazliu.

Plusminuşi:
- dacã vii în mod spontan, rişti sã nu gãseşti loc.
- haleala merge, dar s-a întâmplat ca pâinea sã fie uscatã, calitatea parizerului nu e constantã nici dânsa, cârnaţii de Pleşcoi nu prea sunt de Pleşcoi.

Minuşi:
- prea multe scãri de urcat şi coborât, tovarãşi!
- buda micã.
- bãuturile de import sunt puţine şi banale.