Albă ca zăpada şi cei şapte australopiteci

Aveţi poftă de o lectură lungă, înflorită şi întortocheată? Nu?

Ştiu, îmi promisesem să nu mai calc o vreme pe tăciunii ariei pop-science, mai ales că sunt doar un profan cu o mare poftă de cunoaştere şi nicidecum un specialist.

Dar, inspirat de fascinanta viziune asupra Cosmosului pe care v-am indicat-o şi vouă săptămânile trecute, am simţit nevoia să clarific personal, ca pentru tot cititoru’, o întrebare pusă de mulţi: de ce nu văd eu, domn’le, cu ochii mei, cum se transformă speciile în alte specii.

Pe scurt, evoluţia speciilor e un proces incredibil de lent. Or, aşa cum distanţa între corpurile cereşti nu poate fi asimilată de către creierul uman pentru că – în mama mă-sii – e atât de mare, nici intervalele de timp nu sunt uşor de înţeles dacă nu le reduci la scară.

“Pe lung”: am să asum că o “generaţie” înseamnă douăzeci de ani. Se poate să fie cam multişor de vreme ce, până prin secolele trecute, la doişpe ani fata era bună de măritat şi la cinşpe avea deja plozi cu droaia.

De la descoperirea Americii de către al lu’ Columbeanu au trecut treizeci de generaţii.

(Stră x 99)bunicul meu îl răstignea pe Iisus iar istoria scrisă a omenirii (ceea ce se poate numi fără pic de echivoc “civilizaţie”, adică) datează de vreo şase mii de ani, adică trei sute de generaţii.

Acum distanţele cresc teribil. Primul homo sapiens a plecat din Africa în căutare de trofee de vânătoare acum două sute de mii de ani. Zece mii de generaţii, de treizeci şi trei de ori toată civilizaţia post-sumeriană.

Şi oasele bătrânei Lucy in the sky, australopitecus care va să zică, hominid primitiv, au împlinit deja trei milioane de ani: 150 mii de generaţii.

I-au trebuit naturii 150.000 generaţii să ajungă, încet şi cu multe bâlbe (că atât poate “ceasornicarul orb”, bietul de el), de la ceva care aducea deja a om până la omul contemporan şi unii se întreabă azi de ce noi, care de 300 de generaţii suntem siguri pe “memoria” noastră, nu suntem spectatorii unor transformări-fulger decât în laborator, aplecaţi peste coloniile de bacili şi spirili, şi chiar şi ăsta e mare lucru.

Ca şi spaţiul, timpul e o simfonie titanică, trei zile şi trei nopţi nu altceva, în care noi suntem doar o notă muzicală. Spectacolul vieţii pe Terra e mai grandios decât orice cosmogonie din miturile popoarelor, având în plus şi trăsătura esenţială că e “pe bune”, se întâmplă, ne-o confirmă fiecare ciolan dezgropat, fiecare nucleotidă din adeneul care ne înrudeşte cu toate formele de viaţă, de la prima algă încoace.

Confruntat cu prelunga istorie a vieţii, Animaloo dixit: domnule, dar omu asta evolueaza tare ciudat. Timp de jde sute de mii de ani o freaca la rece, vanand elefantei roz, si porma in decurs de doo flemgme temporare face Egiptu antic, duar pentru ca 3 felgme temporare mai incolo sa mearga sa vada dacai adevarat ca pe luna e mos craciun.

Ce e ciudat în asta? Trupeşte şi “creiereşte” nu suntem deosebiţi de strămoşii noştri care rânjeau la ursus spelaeus acum o sută de mii de ani. Dacă iei o mână de plozi şi îi laşi să zburde în junglă toată viaţa, nu vor fi mai mult decât nişte primate.

Ceea ce s-a dezvoltat exploziv a fost cultura. Teoriile umblă cum că am fi fost ameninţaţi la un moment dat cu dispariţia, constrânşi să trecem la o dietă de carne şi oase în urma unor schimbări drastice de climă (astea se întâmplă de când lumea şi sunt uneori radicale, nu le-a inventat Greenpeace). În atare circumstanţă, evoluţia tinde să se grăbească şi ne-am ales (destul de) repejor cu creiere hipertrofiate, într-atât încât am putut să ne învăţăm unii pe alţii ce aflam despre lume.

A fost suficient ca un homo mai răsărit să afle că poţi aprinde iasca cu cremenea, că arta facerii focului s-a răspândit la toţi colegii lui. Şi, brusc, nu mai trebuia să păzeşti peştera. Ţineai râşii departe dând foc unui buştean şi te puneai pe observat natura înconjurătoare în tihnă. De la abilitatea de învăţare încoace, cultura a progresat vertiginos. De la liniar la exponenţial, dacă vreţi.

Imagine: The Onion.

Ne ajutau şi alţi factori: delfinii, de pildă, au un limbaj bogat şi capacitatea de a învăţa, da’ să-ţi bagi pula, e greu să faci ceva când nu ai mâini şi oricum în jurul tău e doar apă.

Limbajul articulat, creşterea plantelor şi a animalelor, scrisul. Până la revoluţia industrială şi dincolo de ea, fiecare astfel de pas a fost o apăsare hotărâtă pe “fast forward”.

Putem trasa o analogie cu evoluţia sistemelor de calcul. Puterea omului de a socoti a fost limitată, mii şi mii de ani, la ce are el în cap. La un moment dat diliul de Babbage a născocit maşina de calcul (intervenţie divină? ete pula!). Tadam! În ultimul secol, observă Moore în legea lui, puterea de calcul a maşinăriilor noastre s-a dublat la fiecare doi ani. Lanţul evenimentelor: zeci de mii de ani de stagnare – declic – creştere exponenţială.

Paralelificând într-un modo şi mai grosso, putem compara naşterea civilizaţiei umane cu “singularitatea tehnologică” de care se tem futuriştii. Aia e când omul reuşeşte să facă o maşinărie atât de inteligentă încât să poată proiecta şi construi, la rândul ei, o altă maşinărie şi mai inteligentă. În momentul ăla tehnologia devine de neoprit şi rasa umană a belit carasul.

Ca şi în acest SF (ieftin dar care te pune pe gânduri), nenumărabilele specii de pe planetă au decurs una din cealaltă în mod liniar până când pe una din rămurelele imensului arbore filogenetic s-a trezit Homo sapiens sapiens.

Dumneata, cititorule, ai memoria întregii rase umane şi capacitatea de a o utiliza. Şi dacă ai grijă să afli ceva nou sau măcar să mă spurci într-un comentariu de neam prost, copilul tău va avea acces la o memorie şi mai mare.