Albã ca zãpada şi cei şapte australopiteci

Aveţi poftã de o lecturã lungã, înfloritã şi întortocheatã? Nu?

Ştiu, îmi promisesem sã nu mai calc o vreme pe tãciunii ariei pop-science, mai ales cã sunt doar un profan cu o mare poftã de cunoaştere şi nicidecum un specialist.

Dar, inspirat de fascinanta viziune asupra Cosmosului pe care v-am indicat-o şi vouã sãptãmânile trecute, am simţit nevoia sã clarific personal, ca pentru tot cititoru’, o întrebare pusã de mulţi: de ce nu vãd eu, domn’le, cu ochii mei, cum se transformã speciile în alte specii.

Pe scurt, evoluţia speciilor e un proces incredibil de lent. Or, aşa cum distanţa între corpurile cereşti nu poate fi asimilatã de cãtre creierul uman pentru cã – în mama mã-sii – e atât de mare, nici intervalele de timp nu sunt uşor de înţeles dacã nu le reduci la scarã.

“Pe lung”: am sã asum cã o “generaţie” înseamnã douãzeci de ani. Se poate sã fie cam multişor de vreme ce, pânã prin secolele trecute, la doişpe ani fata era bunã de mãritat şi la cinşpe avea deja plozi cu droaia.

De la descoperirea Americii de cãtre al lu’ Columbeanu au trecut treizeci de generaţii.

(Strã x 99)bunicul meu îl rãstignea pe Iisus iar istoria scrisã a omenirii (ceea ce se poate numi fãrã pic de echivoc “civilizaţie”, adicã) dateazã de vreo şase mii de ani, adicã trei sute de generaţii.

Acum distanţele cresc teribil. Primul homo sapiens a plecat din Africa în cãutare de trofee de vânãtoare acum douã sute de mii de ani. Zece mii de generaţii, de treizeci şi trei de ori toatã civilizaţia post-sumerianã.

Şi oasele bãtrânei Lucy in the sky, australopitecus care va sã zicã, hominid primitiv, au împlinit deja trei milioane de ani: 150 mii de generaţii.

I-au trebuit naturii 150.000 generaţii sã ajungã, încet şi cu multe bâlbe (cã atât poate “ceasornicarul orb”, bietul de el), de la ceva care aducea deja a om pânã la omul contemporan şi unii se întreabã azi de ce noi, care de 300 de generaţii suntem siguri pe “memoria” noastrã, nu suntem spectatorii unor transformãri-fulger decât în laborator, aplecaţi peste coloniile de bacili şi spirili, şi chiar şi ãsta e mare lucru.

Ca şi spaţiul, timpul e o simfonie titanicã, trei zile şi trei nopţi nu altceva, în care noi suntem doar o notã muzicalã. Spectacolul vieţii pe Terra e mai grandios decât orice cosmogonie din miturile popoarelor, având în plus şi trãsãtura esenţialã cã e “pe bune”, se întâmplã, ne-o confirmã fiecare ciolan dezgropat, fiecare nucleotidã din adeneul care ne înrudeşte cu toate formele de viaţã, de la prima algã încoace.

Confruntat cu prelunga istorie a vieţii, Animaloo dixit: domnule, dar omu asta evolueaza tare ciudat. Timp de jde sute de mii de ani o freaca la rece, vanand elefantei roz, si porma in decurs de doo flemgme temporare face Egiptu antic, duar pentru ca 3 felgme temporare mai incolo sa mearga sa vada dacai adevarat ca pe luna e mos craciun.

Ce e ciudat în asta? Trupeşte şi “creiereşte” nu suntem deosebiţi de strãmoşii noştri care rânjeau la ursus spelaeus acum o sutã de mii de ani. Dacã iei o mânã de plozi şi îi laşi sã zburde în junglã toatã viaţa, nu vor fi mai mult decât nişte primate.

Ceea ce s-a dezvoltat exploziv a fost cultura. Teoriile umblã cum cã am fi fost ameninţaţi la un moment dat cu dispariţia, constrânşi sã trecem la o dietã de carne şi oase în urma unor schimbãri drastice de climã (astea se întâmplã de când lumea şi sunt uneori radicale, nu le-a inventat Greenpeace). În atare circumstanţã, evoluţia tinde sã se grãbeascã şi ne-am ales (destul de) repejor cu creiere hipertrofiate, într-atât încât am putut sã ne învãţãm unii pe alţii ce aflam despre lume.

A fost suficient ca un homo mai rãsãrit sã afle cã poţi aprinde iasca cu cremenea, cã arta facerii focului s-a rãspândit la toţi colegii lui. Şi, brusc, nu mai trebuia sã pãzeşti peştera. Ţineai râşii departe dând foc unui buştean şi te puneai pe observat natura înconjurãtoare în tihnã. De la abilitatea de învãţare încoace, cultura a progresat vertiginos. De la liniar la exponenţial, dacã vreţi.

Imagine: The Onion.

Ne ajutau şi alţi factori: delfinii, de pildã, au un limbaj bogat şi capacitatea de a învãţa, da’ sã-ţi bagi pula, e greu sã faci ceva când nu ai mâini şi oricum în jurul tãu e doar apã.

Limbajul articulat, creşterea plantelor şi a animalelor, scrisul. Pânã la revoluţia industrialã şi dincolo de ea, fiecare astfel de pas a fost o apãsare hotãrâtã pe “fast forward”.

Putem trasa o analogie cu evoluţia sistemelor de calcul. Puterea omului de a socoti a fost limitatã, mii şi mii de ani, la ce are el în cap. La un moment dat diliul de Babbage a nãscocit maşina de calcul (intervenţie divinã? ete pula!). Tadam! În ultimul secol, observã Moore în legea lui, puterea de calcul a maşinãriilor noastre s-a dublat la fiecare doi ani. Lanţul evenimentelor: zeci de mii de ani de stagnare – declic – creştere exponenţialã.

Paralelificând într-un modo şi mai grosso, putem compara naşterea civilizaţiei umane cu “singularitatea tehnologicã” de care se tem futuriştii. Aia e când omul reuşeşte sã facã o maşinãrie atât de inteligentã încât sã poatã proiecta şi construi, la rândul ei, o altã maşinãrie şi mai inteligentã. În momentul ãla tehnologia devine de neoprit şi rasa umanã a belit carasul.

Ca şi în acest SF (ieftin dar care te pune pe gânduri), nenumãrabilele specii de pe planetã au decurs una din cealaltã în mod liniar pânã când pe una din rãmurelele imensului arbore filogenetic s-a trezit Homo sapiens sapiens.

Dumneata, cititorule, ai memoria întregii rase umane şi capacitatea de a o utiliza. Şi dacã ai grijã sã afli ceva nou sau mãcar sã mã spurci într-un comentariu de neam prost, copilul tãu va avea acces la o memorie şi mai mare.