Ciolan nou fericit

Azi dimineaţă mi-am tăiat Rolexu’ şi sunt tare entuziast să vă povestesc câte ceva despre ce am descoperit eu din postura de invalid. À propos, voi lipsi o vreme, căci îmi răsplătesc însănătoşirea cu o partidă sănătoasă de operă, muzee şi fotoreporteraj într-o capitală europeană despre care vă povestesc când mă întorc. Mîţa cu î din i va lua şi ea un scurt răgaz.

Ce-am învăţat luna asta?

Unu. Oamenii sunt empatici. Se emoţionează instant, cu mai multă sau mai puţină sinceritate, când văd un neajutorat infirm. “Ia uite ce bun sunt eu la suflet!” are întâietate asupra deducţiei logice, că Vasile are mâna în ghips pentru că e prost, pentru că nu a ştiut să fie vigilent etc. Aşa se alege Vasile cu uşi deschise, cu bere gratis, cu bagaje cărate, ba chiar scapă fără să dea bacşiş, că e amărât mânca-l-ar mama.

De câte ori mi se va face dor de politeţe, am să-mi rup un membru, altfel văd că nu se poate.

Doi. Oamenii nu sunt empatici. Absolut nimeni nu s-a gândit că absolut toată lumea mi-a pus întrebările “Vaaaai, ce ai păţit?” şi “Da’ cum ţi-ai rupt mâna”, care mă irită groaznic şi la care mi s-a urât să răspund de treizeci de ori pe zi “Mi-am rupt mâna” şi “Am căzut, în pula calului! Oau!” sau “Îmi creşte un organ sexual feminin” şi “M-am luptat cu ursul în Haiti/Tahiti”. Captain Obvious!!!

Trei. Abilitatea omului de a avea grijă să nu pută e un dar la fel de preţios ca înţelepciunea şi alte daruri preţioase. Atunci când e de două ori mai greu să îţi speli pleata sau să îţi aranjezi barba, te gândeşti cu nostalgie la lunile de vară, când hipioţeşti cu săptămânile (ca hipioţii, adică neigienic) şi nu puţi decât a apă de mare. Iarna nu merge: poartă omu’ haine, merge omu’ la conferinţe… Şi dă-i şi inventează metode acrobatice. Bine că nu-s dintre metrosexualii care se bărbieresc.

Patru. Omul e adaptabil. Dactilografiez aproape la fel de repede cu o mână ca când le foloseam pe amândouă. Shift-control-alt-a (aşa fac eu un  în word) nu îmi pune probleme. Nici să desfac o portocală, să deşurubez un PET căpos sau să aprind chibrituri.

Cinci. Omul nu are mereu simţul observaţiei. Dacă nu pătrunzi în incintă scheunând à la câine bătut, unora le ia jumătate de oră de dialog “casual” ca să observe că îţi creşte un exoschelet de ipsos şi să îţi puie în mod fatal întrebările de la punctul doi.

Şase. Omul nu îşi pierde mereu simţul umorului. Pe cât se aşteptau unii să nu mai fac atâta băşcălie neagră de persoanele cu dizabilităţi, pe atât de tare i-am dezamăgit, mai ales că am avut vreme de o lună acces neţărmurit la psihologia cea mai intimă a unuia din ei.

Şapte (ca între prieteni). Îmi place să dramatizez. Am avut cea mai banală fractură din lume.

So kids, what did we all learn from this?

E drept, mai e mult până departe.

The majority of patients experienced mild pain at rest and (very) severe high levels of pain with movement during the first two-months following distal radius fracture. This time is also associated with (very) severe difficulty in performing specific functional activities and moderate to severe difficulty in four domains of usual activity.

Recovery should be expected to take at least a year. Some pain with vigorous activities may be expected for about that long. Some residual stiffness or ache is to be expected for two years or possibly permanently.