Vrabia din mânã pe vulturul bicefal

Pe-aici a cam bãtut vântul, dar acum cã-s capabil sã scriu cu ambele mâini promit cã am sã îmi iau în serios datoria de a vã face mai deştepţi. Se face cã într-o orã şi zece minute, un Boeing 737-300, model fabricat între 1981 şi 1999, m-a furat din sânul civilizaţiei (sân care nu-i oriunde, ci în maiestuoasa capitalã de imperiu, bãtrâna Vienã) pentru a mã purta înapoi în jungla distopiei balcanice pe care o populãm cu toţii.

Trãiascã liniile aeriene ieftine şi multitudinea de destinaţii pe care le oferã! Viena a fost teribil de mişto, pricinã pentru care abia aştept sã vã povestesc câte ceva dintr-însa.

Totuşi, tare mi-aş dori sã înţeleg pe ce baze funcţioneazã teribila mea acrofobie, care de atâtea ori nu mã lasã sã mã bucur în tihnã de marea minune a tehnicii (zborul la 10.000 metri, care va sã zicã) fãrã o pilulã-douã de xanax.

Foarte rare au fost condiţiile în care am învins acest nerv totalmente iraţional: am fost extaziat, de pildã, de un zbor pe timp frumos spre Treviso într-un Airbus sclipitor, când vedeam pe geam, ca-n Google Earth, fiecare canal al Veneţiei. Altãdatã, spânzurat într-un ham şi cu o paraşutã în spate, fluturam la douã sute de metri peste nişte africani sãraci şi mã durea în pix, ba chiar mi-a pãrut teribil de rãu când am aterizat.

Şi mereu îmi ziceam, bãi Vasile, ai scãpat! Dupã care mai urcam o datã pe Caraiman şi simţeam cã mi se face traheea ghem. Cum ar zice bãtrânii satului: bag pula.

Dar nu despre zburãtãcealã prin vãzduh e vorba, ci despre Viena. De unde tocmai m-am întors şi unde am simţit încã o datã dulcele miraj al Occidentului. Pe bune, dacã suferi de naţionalism, de Puricism, de “ţãrile române au fost mãcar o datã în istorie cât de cât relevante”, e suficient sã te sui în avion spre orice capitalã central- sau vesteuropeanã.

Cred cã România ar trebui sã-şi construiascã brandul turistic fix în jurul acestui fapt, atât de evident cã-i deja un mare truism: suntem un popor marginal cu o culturã marginalã, o economie marginalã şi o istorie marginalã.

Între o terinã de raţã şi un fromaj cu mucegai, am stat de vorbã cu Ulrich L., profesor de gimnaziu ieşit la pensie (şi inventatorul unei tãrãboanţe cu rotile pentru şoping), care pãrãsea Germania natalã pentru a se stabili în Austria, unde, dupã pãrerea dumnealui, tinerii au mai mult respect pentru seniori şi viaţa-i mai tihnitã.

Trecând relativ uşor peste şocul veştii cã, undeva în lume, micul intelectual ieşit la pensie dupã ce a predat geografie unor mucoşi poate cãlãtori cât vrea el sã îşi aleagã liniştit un domiciliu în ce oraş vrea el, sã meargã la operã şi sã şurubãreascã la invenţii nemţeşti, îmi venea sã-i zic: tataie, vino cu mine nach Rumänien sã-ţi arãt piaţa agroalimentarã Progresu şi ai sã iubeşti cu pasiune, pânã la finele vieţii, ţara ta natalã şi lipsa de stimã pe care o aratã dânsa faţã de bãtrâni. Ba chiar şi “corupţia cum numai în Germania se poate” sau “traficul infernal” care te lasã sã ajungi din centru la aeroport într-un sfert de orã.

Dacã Europa ar fi toatã numa’ Versailles sau Schönbrunn, noi am fi ghereta portarului, da’ nu aia din faţã, aia din fund, pe unde nu intrã nimeni niciodatã. Zãu.

Continuãm povestea dupã ce rezolv eu nişte munci urgente care-au copt cât eram eu prins între Würstel şi Schnitzel.

Adicã va urma. Probabil la noapte.