Sorin Ovidiu Necuvântu

Cititori din toatã lumea, de pretutindeni şi de peste tot, în seara asta ridicaţi cinzeaca de Polar în cinstea lui Nichita (da, cititorule mai tânãr, Nichita e doar nume de bãrbat), unul din poeţii ceva mai rãsãriţi ai acestui spaţiu geografic, alcoolist de vazã şi laureat al premiului Herder.

Menţionez (ca sã vedeţi domnilor ce feste joacã omului o memorie de cãcat) cã uitasem completamente cã sus-menţionatul a fãcut Balada motanului când am fãcut, în joacã şi eu, Balada mîţei. Acum, cea din urmã poate fi privitã ca un omagiu, ca o parodie, ca ce vrea ochii voştri mâhânca-v-aş, important e cã ne dã nouã intertextualitatea, cea mai mişto metodã de fãcut din cãcat bici în literatura postmodernã. Cea dintâi e cum urmeazã:

Episodul 79: Pânã şi asta aş înţelege

Când eram un ţânc, 79 era troleibuzul cu care mergeam la şcoalã sã am de unde mã întoarce. Troleul era troleu, d-ãla galben cu burduf!, iar şcoala era şcoalã.

Sã-mi explice şi mie cineva de ce e util şi oportun faptul cã (pânã la reforma cu numãrul pulişpe plus unu) plozii noştri vor face 9 ani de şcoalã generalã şi trei de liceu în loc de opt şi patru. Oare profii de liceu lepãdaţi din aceastã pricinã vor fi angajaţi sã extindã clãdirile şcolilor generale ca sã încapã într-însele un rând în plus de copii din aceastã pricinã? Oricât l-aş fi stimat pe profu’ de mate din liceu, nu l-aş lãsa sã zideascã structuri de rezistenţã. Prietenii ştiu de ce. Pânã una alta, Iisus are de-a face cu un sistem re-re-format! Mai jos.

Învãţãminte-mã frumos

I-auzi neamule ce îmi transmite Irén, elevã într-un liceu de prestigiu din Buricul târgului.

Irina I.: iar eu am fost la parlament pentru o dezbatere publica si mi-au dat cu flit
sergiu: cum asa!?
Irina I.: cativa oameni din liceu fusesem invitati sa participam la o dezbatere in legatura cu noua lege a invatamantului.
Irina I.: am ajuns acolo, s-au uitat pe listele lor, au zis ca totul e ok si ne-au bagat inauntru. peste 5 minute ne-au dat afara ca cica au decis ca dezbaterea sa nu mai fie publica.
sergiu: oh, eterna si fascinanta R.!
Irina I.: mega-bonus (nu apare la teve): “plecati de pe trotuar ca vine basescu cu masina!”

Florile halbe

Hansa, Paulaner, König Ludwig, Kapuziner, Mönchshof, Patrizier, Krušovice, Budweiser. Doar o parte din berile mişto de import cu care vã puteţi trotila nemţeşte/ceheşte în Deja fu de câteva sãptãmâni, la preţuri între şase şi doişpe lei, super ochei pentru berea cu pricina.

De cealaltã parte, în E… varzã se munceşte intens la recondiţionarea terasei pentru vremile calde care tot întârzie. Nu numai cã flãcãii monteazã prize afarã (grozav pentru cine-şi mutã pe timp de varã biroul la cârciumã, ca mine) dar vor avea şi un proiector. Şi ştiţi ce înseamnã un proiector, nu? Proiecţii.

Pentru cã sunt al dracului de meteosensibil (cum se înnoreazã, mã apucã migrenele, somnul şi o mahmurealã perpetuã şi fãrã motiv), îmi permit sã nu vã mai scriu nimic interesant despre locuri de bãut bere în seara asta. Oricum nu meritaţi, sunteţi nişte cititori naşpa care nu mã voteazã.

Episodul 78: Mîţa e funcţionar la stat

Funcţiunea ei este sã stea.

Votul sau nimic

Votaţi-mã, votaţi-mã sau dacã vreţi eutanasiaţi-mã. Unde? Uite clic aici, pe tarlaua bloagãrului cu notorietate Bobby (nu ãla din Dallas) Voicu. Drept rãsplatã anticipatã, un cântecel amuzant. Şi dacã-mi iau ãştia bloaga-n colimator, vã fac şi eu unul nou.

Gura pãcãtosului la mulţi ani trãieşte

We humans are an extremely important manifestation of the replication bomb, because it is through us – through our brains, our symbolic culture and our technology – that the explosion may proceed to the next stage and reverberate through deep space.

Astãzi, douãzeci şi şase martie, e ziua lui Richard Dawkins, biolog, membru al Societãţii Regale din Marea Britanie şi prim-violonist al raţiunii într-o lume care trage înapoi spre negurile flãcãrii violet.

Interludiu poetic şi muzical: Balada Mîţei

Sub influenţa muzicii impresioniste fiind în aceastã noapte, vã rog sã permiteţi o scurtã pauzã de la Mîţele obişnuite pentru o infuzie de vers. Care va sã zicã, o micã poezea. Cu pisoiul vostru preferat.

Adãugire ulterioarã bre! Am cãutat sã vã fac o recitaţie Pittişianã dar a ieşit un cântecel pe care vã invit sã-l audiaţi. Scuzaţi chitarisirea execrabilã, accidentul încã nu mã lasã sã zdrãngãn cum se cuvine.

Bilanţul slãbiciunilor

Ordinea e invers cronologicã, adicã cea mai proaspãtã intervenţie stã sus şi cea mai veche stã la coadã.

Fatã Verdi cu pãrul pãdure

Mai devreme am pus aici un crâmpei din Recviemul lu’ Verdi. Dies irae, adicãtelea ziua judecãţii de apoi. Primul “metal greu” din istoria muzicii, poate. Şi tocmai azi dimineaţã am citit cea mai mişto chestie despre capodopera cu pricina, într-un interviu Financial Times cu Riccardo Muti, fost mare sculã în Scala din Milano.

Written in the score are the words lunga pausa [long silence]. The soprano has been saying ‘Please God, I’m defenceless, help me’. Long silence. What is God’s answer? Bang! – the thumping chords of the ‘Dies irae’. No mercy? Or perhaps Verdi believed there was nothing out there to offer hope. Molto complicato. This is the drama of a modern man.