Încã una şi mã haiduc

Mã “inerveazã” la culme paseiştii care zeificã ţãranul român sau care vãd în folclorul nostru (un folclor minunat, de altfel) altceva decât este: un folclor de naţie minorã, interesant şi demn de studiu dar cu nimic mai puţin brut şi “pãmântean” ca orice alt folclor. Cultul haiducilor e una din manifestãrile cele mai vizibile ale sus-numiţilor. Vouã vã plac haiducii?

Haiducii, dragi cititori, nu au fost altceva decât hoţi, coţcari, şuţi, lotri, robalãi, pungaşi, teşcari, manglitori. Nu e nici o diferenţã între spaima codrului de la 1800 şi gãinarul de Pantelimon care te taie-n lift.

La fel de haiduci ca haiducii veacurilor trecute sunt şi cei care dau “tunuri” de milioane şi îşi fac casã cu turnuleţe în Chitila. E o tradiţie pe la noi. Nu e “de la ţigani” sau “din vina jurnalului de la ora 5”, e ceea ce au fãcut bunicii noştri, bunicii lor, chiar şi dacii, cei mai viteji dintre traci.

Definiţia din DEX-uri, “Om care jefuia pe bogaţi şi ajuta pe sãraci” este un bulşit strigãtor la cer. În principiu, haiducul obişnuit jefuia pe toatã lumea şi îşi ajuta neamurile. Dicţionarul etimologic puncteazã mult mai bine ideea de “Om în afara legii care se ocupa cu jaful”.

Haiducii erau nişte rãzvrãtiţi fiindcã n-aveau ce mânca şi îi pândea ciuma, nu fiindcã visau la echitate socialã. Ţãranul român n-a avut niciodatã o viziune politicã amplã, una dincolo de şura şi ograda lui. Cã din rândul haiducilor s-au ridicat o samã de personaje istorice nu e relevant. Vorbesc aici de marea masã anonimã a haiducilor care pândeau caravana prin codri, nu de Andrii Popa. În fond, nu toţi cizmarii ajung secretari generali ai partidului comunist român.

Ca în orice sat fãrã câini, în Moldovalahia infractorii erau extrem de mulţi. Ergo o foarte importantã parte a folclorului nostru se leagã de viaţa şi opera lor. Nu vorbesc de balãzile lui Toma Alimoş şi alte rafinamente prezentate ca folclor autentic. Vorbesc de folclorul autentic.

Şi am sã exemplific pe blues-ul fundamental al românului (l-am mai oferit spre ascultare aici) “Spune, spune, hoţ bãtrân”, devenit “Spune, spune, moş bãtrân” din avântul pleonastic al naţionalismului comunist care nu accepta decât folclor cuminte şi canonic.

Pe internetele româneşti circulã mai multe variante ale melodiei. N-am sã aleg interpretarea lui Nelu Ploieşteanu (nu-i gust vocea şi nu pare a fi dat prea mult pe la ţarã la viaţa lui), nici varianta lãutarilor internaţionali din Clejani (care “suferã de jazz”), ci am sã revin la ceea ce consider eu cã este abordarea cea mai fidelã: obscurul taraf al lui Ionel Tudorache. Cam aşa suna un taraf adevãrat.

Piesa se trage din zona folcloricã a Teleormanului, de fapt şi de drept cea mai apropiatã zonã folcloricã de Bucureşti, fiindcã nu ştiu ca în preajma imediatã a capitalei ţãrii sã se fi produs de-a lungul secolelor altceva decât pãdure.

Temporal, putem plasa acţiunea compoziţiei iniţiale undeva înainte de retragerea Imperiului otoman, deşi realitatea pe aceste meleaguri rurale a fost, în principiu, aceeaşi din neolitic pânã la colectivizare, alfabetizare şi alte evenimente postbelice. Oricum, e o piesã pe care o puteai auzi sigur acum o sutã de ani la ţarã sau într-o mahala de oraş.

E vorba de un hoţ de cai. Hoţii de cai erau crema hoţimii fiindcã un cal era, la vremea aia, Merţan şi o iapã era BMW. Expresia neaoşã “m-au bãtut/tãiat/împuşcat ca pe hoţii de cai” e o dovadã elocventã a admiraţiei pe care o purta românimea, de la vlãdicã la opincã, faţã de nobilul şi generosul haiduc.

Şi-am zis verde lemn de prun
Spune, spune hoţ bãtrân
Spune caii când sã-i fur/când se furã
Noaptea pe fulgeraturã
Pe negurã şi pe brumã
Pe negurã şi pe ceaţã
Atunci caii buni se-nhaţã
Colea-n zori de dimineaţã
Pe negurã şi pe brumã
Cã te las cu deştu-n gurã
Cã nu se cunoaşte urmã

Introducerea piesei e oarecum ruptã de contextul ei. Hoţul “wannabe” se adreseazã bãtrânului cu experienţã. Acesta îi explicã raţiunea empiricã pentru care e mai bine sã furi calul când e furtunã, respectiv când e ceaţã. Mi s-a semnalat “negurã” ca sinonim cu ceaţã (deci bulşit la “pe negurã şi pe ceaţã”), da’ eu nu cred cã e cazul. Negurã, deşi vine fix din nebula, care înseamnã ceaţã, se mai foloseşte de cãtre sudişti cu sensul de întuneric.

Am sã încerc sã redau versurile în toate variantele de interpretare, fiindcã mai încolo o sã dãm de nişte chestiuni interesante şi demne de cercetat.

Cãpitane de judeţ
De ce mã bagi la coteţ
Pentr-un pui de mânzuleţ
Cã nu l-am vândut cu preţ
L-am vândut pã zece mii
Sã iau pâine la copii
Cãci calu’ l-am dat pã bani
Şi iapa pã icusari
Sã le dau la lãutari

Dar ia te uitã, hoţul e prins (lucru mare). Ca orice hoţ prins (aţi urmãrit vreodatã gardienii de la metrou ciomãgind câte un gavroş care umbla la buzunare?), primul lui vaiet de jale este nu mã trimite la ocnã nenea, cã nici n-am apucat sã fur totul. Era naşpa rãu sã ajungi, ca infractor, la Chilia la stuf, dupã cum afirmã încã un cântec tradiţional foarte fain. Puşcãriile de azi sunt veritabile hoteluri de lux faţã de cele de altcândva, chiar şi în contextul în care drepturile omului ne-au devenit cunoscute abia în anul de graţie 2100.

“Cãpitanul de judeţ” e un fel de şef al poliţiei locale. Aia e o poterã improvizatã de ţãranii pãgubiţi de eroul nostru.

Motivul pâinii ne e şi el foarte bine cunoscut din tradiţia oralã a cerşetorului din RATB. În cazul acesta, infractorul probabil este cât se poate de sincer, la vremea aia în afarã de pâine şi circ (pâine şi lãutari) nu se gãseau multe la alimentarã.

E interesant sã notãm cum, în urma unei interogãri mai detaliate, puiul de mânzuleţ devine brusc doi cai şi cum icusarii/icosarii (adicã piaştrii turceşti care circulau în paralel cu leul şi paraua) nu sunt nicidecum bani, sunt nişte ceva care se dã la lãutari. Pesemne cã lãutarii, ca personaje mondene ale vremii, umblau mai mult şi ajungeau pe la exchange office.

Dã-mi drumu’ pânã-n chindie (adicã pânã la apus)
Cã-ţi aduc o herghelie
Cã-ţi aduc neicã o mie
Dacã-mi dai pânã la prânz
Ţi-l aduc fir-ar de mânz
Ţi-aduc mama cailor
Şi tata-l cârlanilor
Şi pe pãzitorul lor

Am citit aiurea pe internet un fragment în care era menţionat “cântecul folcloric românesc Cãpitanul de Judeţ, despre un ţãran sãrac care e arestat fiindcã a furat un cal. El îl roaga pe Cãpitan sã-i dea drumul fiindcã a furat calul pentru a-l vinde ca sã-şi poatã hrãni copiii muritori de foame. Cãpitanul îl intelege şi îi redã libertatea.”

Am râs. Bulşit mai mare n-am auzit. Vi se pare cã un om capabil sã-ţi aducã la bot o herghelie, o mie de cai, “mama cailor şi tatãl cârlanilor”, poate fi altceva decât un infractor profesionist? Chiar, “mama cailor şi tatãl cârlanilor” e una din cele mai frumoase figuri de stil pe care le-a fãcut ţãranul român vreodatã. Un cârlan e un armãsar tânãr, mai mult decât mânz dar încã nu cal de-adevãratelea.

“Ţi-l aduc, fir-ar de mânz” adicã bãi nene, tu eşti chiar bulangiu cã m-ai gãbjit, da’ eu las de la mine şi îţi pot face marea favoare de a-ţi aduce înapoi cãluţul/calul/caii de care te-am vãduvit. Dupã ce se laudã cu skillurile lui de level 99 rogue, hoţul redevine familist:

Când cânta cocoşu’ o datã
Eram cu murgii pã poartã
Când cânta de douã ori
Numãram la gãlbiori
Le dãdeam la frãţiori
Sã aibe dã sãrbãtori
Ia Ileano pune-i bine
Cã la iarnã nu se ştie
Cã la iarnã-i vreme grea
N-avem Leano ce mânca
Nici la lãutari ce da

Pâine gãsim noi Leano, da’ ce pula mea facem cu lãutarii şi mai ales cum am putea noi supravieţui la iarnã fãrã armoniile transcendente ale lãutarilor?

Se insistã apoi asupra brutalitãţii poterei. Personajul negativ: pãgubaşii, adicã tocmai cei cãrora li se cuveneau de fapt şi de drept cabalinele cu pricina. Aceştia intervin (ai dracului!) fix când hoţul era pe cale sã vândã animalele deturnate. O, soartã crudã!

Când eram la aldãmaş
N-aveam loc de pãgubaşi
Pusei mâna pe pahar
Dar pãgubaşii pe par

Aldãmaşul era paharul de ţuicã cu care se pecetluia o tranzacţie. Bãtaia continuã, banditul nostru încercând sã-şi scape pielea cu încã o serie de promisiuni.

Pãgubaşe nu mai da
Cã-ţi aduc pe Galbena
Tocmai de la Brãila
Cã-ţi aduc pe Galbena
Şi cu v’o cinci dupã ea.

Culmea dreptãţii la haiducul teleormãnean: îţi aduc înapoi calul furat, ba chiar mai mult decât atât, mai fur vreo cinci numa’ pentru tine, speşãl, cadó şi la ofertã! În mod evident, a da drumul hoţului sã-ţi aducã cai însemna a nu-l mai vedea niciodatã.

Laudã de sine returns: la Brãila, în acele vremuri, erau cei mai temuţi gangstãri din toatã Moldovalahia.

Fir-ai sã fii mãi (?)
De ce n-ai venit sã-mi spui
Sã-mi iau armele din cui

În timpul caftelii, hoţul pune întrebãri retorice.

Fir-ai sã fii mãi ce? “Mãi fãcui”, spune o transcriere de pe net, în mod evident o aberaţie fãrã cap şi fãrã coadã, fiindcã nu înseamnã nimic. “Mãi fãgui” (fag tânãr) sau “mãi vãtui” (iepure tânãr) sunã mai plauzibil (înfrãţirea haiducului cu natura blabla) dar ridicã o altã problemã: avem de-a face oare cu un haiduc tâmpit? Doar un haiduc tâmpit nu şi-ar da seama de ce un iepure n-a venit sã-i spunã cã vine potera, dar mai ales de ce un copac n-a catadicsit sã facã acest gest.

Sã trag la puşcã vergeaua
Şi sã-mi apuc poteceaua
La lãstaru’ cât undreaua
Unde cântã turtureaua
Turtureaua şi toţi cucii
C-acolo se strâng haiducii

Ultimul vers e argumentul final. Dânsul confirmã cã nu e vorba de un biet ţãran muritor de foame, ci de un hoţ cu ştate vechi, proprietar de puşcã (era mare lucru!), care ştie fix unde se reuneşte temuta lui breaslã.

Nu zic cã ar trebui sã dispreţuim bagajul important pe care ni l-a lãsat ţãranul român. Mai ales cã, fiind cap-coadã o culturã ruralã, n-am avut parte de altceva timp de multe sute de ani. Anonimul e poetul nostru naţional şi toţi îi suntem într-o mãsurã tributari. Dar nu trebuie sã glorificãm şi sã sacralizãm o civilizaţie patriarhalã stagnantã şi retrogradã în care dreptatea o deţineau puşca mai lungã şi cureaua mai latã.

Ãştia am fost, domnule! Nu are rost sã ne ruşinãm de trecutul nostru cum nu are rost nici sã-l dãm cu sclipici, sã-i punem paiete şi sã mergem cu el la Miss. În fond, “naţiunea” e un ţarc artificial şi artificialã e toatã vâlva din jurul ei.