Rãsãrit de pe fix

Existã dimineţi şi dimineţi.

Prin prezenta vã propun un mic rãgaz şi trântesc întru rãsfoire şi ascultare câteva ipostaze rãzleţe, fãrã mare legãturã una cu cealaltã adicãtelea aşa, de amorul artei. Gustaţi?

Existã dimineţi pe care abia le aşteptai, când afarã te paşte ziua de salariu şi ai senzaţia minunatã cã o sã baţi tot universul la cur. Morţi sunt toţi zeii, acum noi vrem ca supraomul sã trãiascã! Orice vreme ar fi afarã, deschizi geamul larg, scoţi boxele pe geam şi laşi sã se înţeleagã cã azi vrei sã-i cotropeşti pe ruşi (bonus dacã ai vecini grobieni care te-au cãpiat azi-noapte cu Of of of mor toţi ţiganii).

Existã dimineţi atât de banale cã îţi vine sã te spânzuri de ele. Ştii sigur cã azi n-are sã se întâmple nimic ieşit din comun. Eşti un pion. Eşti o rotiţã de cãcat angrenatã într-un angrenaj de cãcat angrenat la rândul lui într-un mai mare angrenaj de cãcat; iei în calcul suicidul dar nu reuşeşti sã ieşi din rutinã suficient cât sã-l duci la capãt.

Existã dimineţi când eşti mahmur, trotilat, împuşcat. Zeama de varzã nu funcţioneazã, lãmâia nu funcţioneazã, dumnezeu nu funcţioneazã. Dacã bei apã ţi-e rãu, dacã nu bei apã ai citit tu undeva cã-ţi va fi şi mai rãu. Cauţi “hangover remedies” pe gugãl (e haios cum se tripleazã traficul pe cuvintele astea cheie în preajma sãrbãtorilor creştine). Ce s-a întâmplat cu tine? În liceu duceai mai mult la bãuturã. Eheu! Eheu fugaces labuntur anni. Te juri cã asta-i ultima datã.

Existã dimineţi când miroase a iarnã.

Existã dimineţi când tocmai ţi-ai revenit dupã treij’ de kilometri de drumeţie spartanã prin deal & munte. Cu cinşpe kile în spate, înzãpezit sau înnãmolit pânã la brâu. Bocancii ţi s-au lipit de sobã dar şosetele nu s-au uscat cum trebuie. În jurul tãu, treizeci de oameni încã dorm şi put a picioare. Tiptil, scoţi capul pe geam şi peisajul maiestuos îţi taie rãsuflarea. Zici într-o doarã: bine cã n-a venit ursul, apoi auzi gheare în uşã.

Existã dimineţi când n-ai auzit ceasul sunând iar acum ai zece minute sã ajungi la un examen care îţi va hotãrî viitorul. Înjuri, spurci, pleci cu pantofi desperecheaţi. Degeaba, ratatule. Constaţi mortificat cã lenea te-a vãduvit de acoperiş, maşinã, copii, pensie uatevãr. Dies irae. Am oscilat între cel mozartian şi cel verdian, l-am ales p-ãla din urmã fiindcã e un strop mai inedit şi fiindcã face atmosferã când e ziua ta şi a venit vremea sã sufli în lumânãri.

Existã dimineţi când te trezeşti pe plaja semisalubrã de la Doi Mai cu nisip în pãrul de pe piept, cu urechelniţe în cur (curechelniţe?) şi cu o puternicã insolaţie. Afli cã e deja dupã-amiazã şi cã te-ai bronzat cu urma unui falus de hârtie pe care l-au decupat nişte trecãtori special ca sã te bronzezi cu el. Te doare în pix, urci dealul pânã la nudi-bar sã ceri un convenabil (acum câţiva ani) borş cu feluriţi peşti în el. Eşti cel mai liber din lume. Un gândac îţi iese de sub pãlãrie.

Existã dimineţi când faci parte din prima generaţie nãscutã în binecuvântatul mediu urban. N-ai beneficiat de luxul burghez al culturii înalte. În satul alor tãi, dacã ştiai carte te credeau ãia vrãjitoare. Ţi-ai format o vagã filosofie de viaţã discutând cu colegii de la firma de încãrcat-descãrcat pufuleţi, unde tocmai te pregãteşti sã mergi cu troleul. Abia aştepţi seara, sã bei un Skol la doi, sã te uiţi la fotbal sau pe Etno şi sã rãsfoieşti TV Mania. Mutã-te înapoi în Vârteşcoiu sã nu te mai simţi stingher printre snobi. Toatã stima.

Existã dimineţi când te trezeşti în zumzet de bãrzãuni pe veranda unei viluţe mediteraneene. Porneşti în tãlpile goale spre taverna de la mal unde bãtrânul Loumakos, vedetã scãpãtatã a muzicii locului, ţi-a fãcut deja cafeaua. Pãcat cã nu poţi sã te bucuri de toate astea fiindcã te-au fript asearã meduzele de-ai vãzut pe dracul gol.

Existã dimineţi întunecoase şi înnorate. Îţi dai seama cã ai dormit şapte ore dintr-un timp unic şi de nerepetat care alunecã implacabil pe apa sâmbetei. Ieri n-ai fãcut nimic remarcabil. Şi chiar dacã ai fi fãcut ceva remarcabil. Eşti conştient cã “viaţa de apoi” e o invenţie menitã sã îndulceascã de-a-mpulea mama realitãţilor dure: cã dupã ce mori e exact ca înainte sã te naşti. Adicã? Exact.

Existã dimineţi când se întâmplã sã ai fereastra spre est. Rãsare soarele încetişor, întâi o razã, apoi încã o razã, raza trei, raza verde (n-are nici o legãturã dar era nuveluţa mea preferatã din Jules Verne), mai zboarã câte un fluture. Soarele te chiorãşte şi nu te mai lasã sã dormi. Bagi pula, vrei draperii. Înjuri, cã doar ai mai vrea sã dormi, dar natura a pus de-un spectacol grandios la geamul tãu.

Existã o dimineaţã de 15 septembrie din şcoala primarã (’95?) când Radio România dã Timpuri noi şi pe tine te trezeşte fix versul cu “mirosul acru de pişat”. Îţi şade în minte câţiva ani de zile pânã când afli cine e vinovat de apogeul rockului românesc. În dimineaţa aia domnişoara învãţãtoare vã cadoriseşte cu ouã Kinder de început de an, tu zici danke şoşön şi devii în mod tragic încã un brick în the wall.

Existã dimineţi când abia ai ajuns acasã şi te trânteşti în pat iar vecinul începe sã gãureascã pereţi. Nu poţi sã-l condamni, e ora la care toatã lumea pleacã în mod normal la serviciu. Sãracul de el, încearcã sã fie discret. Îţi vine sã-i strângi ouãle într-o menghinã ruginitã pânã fac şpleorfşşşt.

Existã dimineţi pe care nu ţi le mai aminteşti deloc. Da’ deloc!

Voi ce dimineţi aveţi?