Gura pãcãtosului la mulţi ani trãieşte

We humans are an extremely important manifestation of the replication bomb, because it is through us – through our brains, our symbolic culture and our technology – that the explosion may proceed to the next stage and reverberate through deep space.

Astãzi, douãzeci şi şase martie, e ziua lui Richard Dawkins, biolog, membru al Societãţii Regale din Marea Britanie şi prim-violonist al raţiunii într-o lume care trage înapoi spre negurile flãcãrii violet.

O ocazie sã vã ofer spre citire scrisoarea lui cãtre fiicã-sa Juliet (astãzi în vârstã de douãşcinci de ani), preluatã de pe saitul Asociaţiei Umaniste şi finisatã niţel pe unde era tãlmãcitã de-a-mpulea. De obicei nu ciupesc din ograda altora, acum mi-am permis fiindcã saitul cu pricina e cam şubred, pare a nu mai avea viaţã lungã şi ar fi pãcat sã se piardã traducerea.

Înainte sã murmuraţi cã domn’le ãsta nu e limbaj de academician, ţineţi cont cã-i adresat unei mucoase de zece ani textul şi cã-i cât se poate de autentic.

Dragã Juliet,

Acum cã ai implinit 10 ani, vreau sã-ţi scriu despre ceva ce este important pentru mine. Te-ai întrebat vreodatã, cum de ştim lucrurile pe care le ştim? Cum ştim de exemplu, cã stelele, care par a fi nişte gãmãlii pe cer, sunt în realitate nişte mingi de foc imense asemenea Soarelui şi foarte îndepãrtate? Şi cum de ştim ca Pãmântul este o minge mai micã care se învârte în jurul uneia din acele stele, Soarele?

Rãspunsul la aceste întrebãri este “dovezi”. Câteodatã “dovadã” inseamnã sã vezi (sau sã auzi, simţi, miroşi…) cã ceva este adevãrat. Astronauţii au cãlãtorit destul de departe de Pãmânt ca sã vadã cu proprii lor ochi cã acesta este rotund. Uneori ochii noştri au nevoie de ajutor. Luceafãrul aratã ca o strãlucire pe cer dar cu un telescop poţi vedea cã este o minge frumoasã – planeta pe care numim Venus. Ceva ce înveţi vãzând sau ascultând sau simţind direct se numeşte o observaţie.

Deseori dovada nu este numai o simplã observaţie, dar o observaţie se aflã mereu în spatele acesteia. Dacã a avut loc o crimã, de obicei nimeni (cu excepţia criminalului şi a victimei!) nu a observat-o cu adevãrat. Dar detectivii pot aduna o mulţime de alte observaţii care, puse cap la cap, pot indica un suspect anume. Dacã amprentele unei persoane se potrivesc cu cele gãsite pe un pumnal, atunci aceasta este o dovadã cã persoana a atins pumnalul. Nu dovedeşte cã persoana chiar a comis crima, dar poate ajuta când se pune laolaltã cu multe alte dovezi. Un detectiv poate câteodatã sã ia în considerare mai multe observaţii şi sã-şi dea seama cã se potrivesc şi se completeazã toate arãtând dacã acel cineva a comis crima.

Oamenii de ştiinţã – specialiştii în descoperirea adevãrului despre lume şi univers – adeseori lucrezã precum detectivii. Ei au o bãnuialã (numitã ipotezã) în legãturã cu ce ar putea fi adevãrat. Apoi îşi spun: dacã asta chiar ar fi adevãrat, atunci ar trebui sã vedem asta-şi-asta. Asta se numeşte o anticipare. De exemplu, dacã Pãmântul este cu adevãrat rotund, atunci un cãlãtor, care tot merge în aceeaşi direcţie, trebuie sã ajungã la un moment dat în locul de unde a plecat. Când un doctor spune cã ai rubeolã, el nu se uitã o singurã datã la tine şi vede cã ai rubeolã. Prima datã când se uitã are o ipotezã cã ai putea sã ai rubeolã. Pe urmã îşi spune: dacã într-adevãr are rubeolã, trebuie sã mã uit… Pe urmã îşi parcurge lista de presupuneri si teste cu ochii (ai pete?), cu mâinile lui (ai fruntea fierbinte?) şi cu urechile (rãsufli într-un fel ciudat?). Numai dupã asta ia o decizie şi spune „Am constatat pojar la copil”. Uneori medicii trebuie sã mai facã şi alte teste, ca cel de sânge sau o radiografie, care le ajutã ochii, mâinile şi urechile sã facã o observaţie.

Felul în care oamenii de ştinţã se folosesc de dovezi ca sã afle lucuri despre Pãmânt este mult mai isteţ şi mai complicat decât pot descrie eu într-o scrisoare. Dar acum vreau sã trec mai departe de dovadã, care este un motiv intemeiat sã crezi ceva, şi sã te avertizez de cele trei motive greşite sã crezi ceva. Ele se numesc tradiţie, autoritate, şi revelaţie.

Primul, tradiţia. Acum câteva luni, am fost la televizor ca sã am o discuţie cu 50 de copii. Aceşti copii au fost invitaţi pentru cã au fost crescuţi în religii diferite. Unii au fost crescuţi drept creştini, alţii ca evrei, musulmani, hinduşi sau sikhşi. Omul cu microfon s-a dus la fiecare copil şi l-a întrebat ce crede. Ceea ce au rãspuns ei aratã foarte clar ceea ce descriu eu ca fiind “tradiţie”. Credinţele lor s-au dovedit a nu avea nicio legãturã cu dovezile. Ei au copiat pur şi simplu credinţele pãrinţiilor si bunicilor lor, care, la rândul lor, nu au fost nici ele bazate pe dovezi. Au spus lucruri precum “Noi, hinduşii, credem asta şi asta”. “Noi, musulmanii, credem asta şi asta”. “Noi, creştinii, credem altceva.”

Bineînţeles cã nu puteau sã aibã toţi dreptate, din moment ce toţi credeau lucuri diferite. Omului cu microfonul i s-a pãrut asta destul de normal şi nu a încercat sã-i facã sã discute diferenţele între ei. Dar nu despre asta vreau sã vorbesc. Eu vreau doar sã întreb de unde au apãrut credinţele lor. Au venit din tradiţie. Tradiţie înseamnã credinţe transmise de la bunic la pãrinte la copil şi aşa mai departe. Sau din cãrţi transmise de-a lungul secolelor. Credinţele tradiţionale încep de obicei de la aproape nimic; poate cineva pur şi simplu le inventeazã la început, asemenea poveştilor cu Thor si Zeus. Dar dupã ce au fost transmise timp de câteva secole, simplul fapt cã sunt aşa de vechi, le face sã fie speciale. Oamenii cred lucruri doar pentru cã oamenii au crezut acelaşi lucru timp de secole. Asta este tradiţia.

Problema cu tradiţia este cã indiferent de cât timp a trecut de când a fost inventatã o poveste, ea este la fel de adevãratã sau neadevãratã ca povestea originalã. Dacã inventezi o poveste, care nu este adevãratã, transmiţând-o mai departe timp de secole, ea nu devine mai adevaratã.

Cei mai mulţi oameni în Anglia au fost botezaţi ca membri ai bisericii anglicane, dar aceasta este numai una din numeroasele ramuri ale credinţei creştine. Mai sunt ramuri precum bisericile ortodoxã, romano-catolicã si metodistã. Ele toate cred lucruri diferite. Religia evreiascã si cea musulmana sunt totuşi un pic diferite; şi existã si diferite tipuri de evrei si musulmani. Oamenii care cred şi numai lucruri uşor diferite de ceea ce cred ceilalţi încep rãzboaie din cauza neînţelegerilor dintre ei. Astfel ai putea crede cã au motive intemeiate – dovezi – pentru a crede ceea ce cred. De fapt, credinţele lor diferite sunt bazate exclusiv pe tradiţii diferite.

Sã vorbim despre o tradiţie în mod special. Romano-catolicii cred ca Maria, mama lui Iisus, a fost atât de deosebitã, încât nu a murit dar a fost ridicatã la cer din punct de vedere fizic. Alte tradiţii creştine nu sunt de acord cu asta, spunând cã Maria a murit ca oricine altcineva. Alte religii nu vorbesc prea mult despre ea şi, spre deosebire de romano-catolici, nu o numesc “Regina Cerului”. Tradiţia conform cãreia corpul Mariei a fost ridicat la cer nu este una foarte veche. Biblia nu spune nimic despre cum sau când a murit; de fapt sãraca femeie este menţionatã rãzleţ în biblie. Convingerea cã trupul ei a fost ridicat la cer nu a fost inventatã decât la 6 secole dupã vremea lui Iisus. La început a fost numai inventatã, la fel cum orice poveste, precum Albã ca Zãpada, a fost inventatã. De-a lungul secolelor s-a trasformat într-o tradiţie şi oamenii au început sã o ia în serios doar pentru cã fusese transmisã timp de sute de ani. Cu cât tradiţia a devenit mai veche, cu atât au luat-o mai în serios. Într-un final, în 1950, a fost acceptatã ca fiind o credinţã romano-catolicã. Dar în 1950 povestea nu a era mai adevãratã decât a fost la 600 de ani dupã moartea Mariei.

O sã revin la tradiţie spre sfârşitul scrisorii şi o sã mã uit la ea din altã perspectivã. Dar mai întâi trebuie sa mã ocup de celelalte douã motive de credinţã greşite: autoritate şi revelaţie.

Autoritatea, ca motiv de a crede în ceva, înseamnã sã crezi ceva pentru cã cineva important îţi se spune sã crezi. în Biserica Romano-Catolicã, Papa este cea mai importantã persoanã şi oamenii cred cã el trebuie sa aibã dreptate tocmai pentru cã este Papa. În una din ramurile musulmane, oamenii importanţi sunt bãrbaţi cu barbã numiţi ayatollahi. Mulţi musulmani tineri sunt gata sa comitã crime, doar pentru cã ayatollahii dintr-o ţarã îndepãrtatã le spun sã facã asta.

Când spun cã abia în 1950 li s-a spus în final cedincioşilor romano-catolici cã trebuie sã creadã cã trupul Mariei a fost trimis spre cer, ceea ce vreau sã spun este cã Papa le-a spus oamenilor cã trebuie sã creadã asta. Papa a spus cã este adevãrat, aşa cã a trebuit sã fie adevãrat. Unele din lucrurile pe care le-a spus Papa în timpul vieţii lui au fost adevãrate, altele nu. Dar nu existã un motiv destul de întemeiat pentru care, doar pe baza faptului cã a fost Papã, ar trebui sã crezi tot ce spune el, mai mult decât ai crede orice spune oricine altcineva. Actualul Papã a ordonat credincioşilor lui sã nu limiteze numãrul copiilor pe care îi fac. Dacã oamenii s-ar supune autoritãţii lui într-un mod servil, aşa cum îşi doreşte el, atunci rezultatele ar fi foamete, boli şi rãzboaie groaznice, cauzate de suprapopulare.

Bineînţeles, chiar şi în ştiinţã, nu am vãzut noi inşine dovezile şi trebuie sã credem pe altcineva pe cuvânt. Nu am vãzut cu ochii mei cã lumina are o vitezã de 300.000 km/h. Pentru asta dau crezare cãrţilor care îmi spun care este viteza luminii. Dar oamenii care au scris cartea au vãzut dovezile şi oricine este liber sã re-cerceteze aceste dovezi oricând doreşte. Acest lucru este foarte liniştitor. Dar nici mãcar preoţii nu susţin cã existã vreo dovadã cu privire la corpul Mariei ridicându-se la cer.

A treia categorie de motive greşite pentru a crede orice, este “revelaţia”. Dacã l-ai fi întrebat pe Papã în 1950 de unde ştie el cã trupul Mariei a fost ridicat la Cer, el probabil ar fi rãspuns cã acest lucru i-a fost revelat. S-a încuiat în camera lui şi s-a rugat. El s-a gândit şi s-a gândit, de unul singur, şi a devenit din ce în ce mai sigur pe el. Când oamenii religioşi “pur şi simplu au un sentiment înãuntrul lor” cã ceva trebuie sã fie adevãrat, atunci ei numesc acest lucru revelaţie, deşi nu existã nicio dovadã cã este adevãrat. Nu numai papii susţin cã au revelaţii. Mulţi oameni religioşi susţin asta. Este unul din motivele principale pentru care cred lucrurile pe care le cred. Dar este oare un motiv bun?

Sã presupunem ca ţi-aş spune cã a murit câinele tãu. Ai fi foarte supãratã şi probabil ai spune: “Eşti sigur? De unde ştii? Cum s-a întâmplat?” Acum presupunând cã aş rãspunde: “De fapt nu ştiu dacã a murit Pepe. Nu am nici o dovadã. Am doar acest sentiment ciudat înãuntrul meu cã a murit.” Ai fi destul de supãratã pe mine pentru cã te-am speriat, pentru cã ai şti cã un “sentiment” lãuntric nu este motiv pentru a crede cã a murit ogarul nostru. Îţi trebuie dovezi. Toţi avem din când în când sentimente lãuntrice şi câteodatã se dovedesc a fi corecte. Câteodatã nu. Oricum, oameni diferiţi au sentimente opuse, deci cum sã decidem noi ale cui sentimente sunt adevãrate? Singurul mod de a fi sigur cã un câine a murit, este sã-l vezi mort sau sã auzi cã i s-a oprit inima. Sau sã-ţi spunã cineva care a vãzut sau auzit dovezi adevãrate cã el a murit.

Oamenii spun uneori cã trebuie sã te încrezi în sentimentele ce le simţi în adâncul tãu, altfel nu vei fi niciodatã sigur de lucruri ca “Soţia mea mã iubeşte.” Dar acesta este un argument greşit. Poate sã existe o mulţime de dovezi cã cineva te iubeşte. Pe parcursul întregii zile când eşti cu cineva pe care iubeşti, vezi şi auzi o mulţime de mici dovezi, şi ele toate se cumuleazã. Nu este vorba numai de un sentiment exclusiv interior, asemenea sentimentului pe care preotul îl numeşte “revelaţie”. Existã lucruri în exterior menite sã susţinã sentimentul lãuntric: priviri în ochi, note tandre în voce, mici favoruri si amabilitãţi; acestea sunt dovezile reale.

Uneori oamenii au un puternic sentiment lãuntric, cum cã cineva îi iubeşte şi acest lucru nu se bazeazã pe nici o dovadã. Atunci este probabil ca ei sã se înşele amarnic. Existã oameni cu o puternicã convingere interioarã cã un star de cinema îi iubeşte, când de fapt acel star de cinema nu i-a întâlnit niciodatã. Aceşti oameni sunt bolnavi la cap. Sentimente lãuntrice trebuie întãrite de dovezi, altfel pur şi simplu nu poţi avea încredere în ele.

Sentimentele lãuntrice sunt importante şi pentru ştiinţã, dar numai pentru a-ţi da idei pe care le testezi mai târziu în cãutare de dovezi. Un om de ştiinţã poate avea şi el “o bãnuialã” în legãturã cu o idee pe care pur şi simplu o “simte” corectã. În sine, acesta nu este un motiv bun pentru a crede ceva. Dar poate fi un motiv bun pentru a petrece timp cu un experiment anume sau cãutând dovezi într-o anume direcţie. Oamenii de ştiinţã se folosesc tot timpul de sentimente lãuntrice pentru a avea noi idei. Dar ele nu valoreazã nimic atâta timp cât nu sunt susţinute prin dovezi.

Promisesem sã mã întorc la tradiţie şi sã o analizez din alt punct de vedere. Vreau sã încerc sã explic de ce e aşa importantã tradiţia pentru noi. Toate animalele sunt fãcute (prin procesul evoluţiei) sã supravieţuiascã în locul normal, unde trãiesc cei de un fel cu ei. Leii sunt fãcuţi sã poatã supravieţui bine în câmpiile africane. Racul este fãcut sã supravieţuiascã în apã proaspãtã, în timp ce homarul este fãcut sã supravieţuiascã bine în apã sãratã. Şi oamenii sunt animale, şi noi suntem fãcuţi sã supravieţuim bine într-o lume plinã de… alţi oameni. Cei mai mulţi dintre noi nu vâneazã pentru propria lor hranã, asemenea leului sau homarului, noi o cumpãrãm de la alţi oameni, care la rândul lor au cumpãrat-o de la alţi oameni. Noi “înotãm” printr-o mare de oameni. La fel cum peştilor le trebuie branhii ca sã supravieţuiascã în apã, oamenilor le trebuie creierul care le permite sã interacţioneze cu alţi oameni. La fel cum oceanul este plin de apã sãratã, aşa şi marea de oameni este plinã de lucruri dificile de învãţat. De exemplu limba.

Tu vorbeşti englezã, dar prietena ta, Ann-Kathrin, vorbeşte germanã. Fiecare dintre voi vorbeşte acea limbã, care i se potriveşte cel mai bine pentru a înota prin oceanul vostru de oameni. Limba este transmisã din generaţie în generaţie. Nu existã altã metodã. În Anglia, Pepe este un dog. În Germania el este un Hund. Nici unul dintre aceste cuvinte nu este mai corect sau mai adevãrat decãt celãlalt. Ambele cuvinte sunt pur şi simplu transmise. Pentru a putea înota în oceanul lor de oameni, copiii trebuie sã înveţe limba ţãrii lor şi multe alte lucruri; asta înseamnã cã ei trebuie sã absoarbã, asemenea hârtiei sugative, o cantitate imensã de informaţii tradiţionale. Adu-ţi aminte cã informaţia tradiţionalã înseamnã lucruri transmise de la bunici la pãrinţi şi la copii. Creierul copilului trebuie sã sugã informaţiile tradiţionale. Şi nu ne putem aştepta ca acel copil sã deosebeascã informaţiile bune si folositoare, cum ar fi cuvintele unei limbi, de cele rele sau absurde, cum ar fi credinţa în vrãjitoare, diavoli şi fecioare nemuritoare.

Este pãcat, dar asta nu poate schimba faptul cã, deoarece copii trebuie sã fie sugative pentru informaţii tradiţionale, este foarte probabil cã ei vor începe sã creadã orice le spun adulţii, indiferent dacã este adevãrat sau fals. Multe dintre lucrurile pe care le spun adulţii sunt adevãrate şi se bazeazã pe dovezi. Dar dacã unele lucruri sunt false, absurde sau chiar vãtãmãtoare, nu existã nimic care sã-i împiedice pe copii sã le creadã şi pe acestea. Când copii cresc, ce fac? Bineînţeles cã spun lucrurile astea urmãtoarei generaţii de copii. Astfel, imediat ce ajunge lumea sã creadã ceva – chiar dacã este complet fals şi nu a existat niciodatã motive adevãrate pentru a crede acest lucru de la început – acest ceva poate dura la nesfârşit.

Poate sã fie asta oare ceea ce se întâmplã cu religiile? Credinţa cã existã un Zeu al Zeilor, credinţa în Cer, credinţa cã Maria nu a murit niciodatã, credinţa cã Iisus nu a avut niciodatã un tatã pãmântesc, credinţa cã rugãciunile sunt ascultate, credinţa cã vinul se transformã în sânge – niciuna din aceste credinţe nu este susţinutã de o dovadã concludentã. Şi totuşi, milioane de oameni cred în asta. Poate pentru cã le-a fost spus sã le creadã atunci când au fost destul de tineri încât sã creadã orice.

Milioane de alţi oameni cred lucruri foarte diferite, pentru cã li s-au spus diverse lucruri când au fost mici. Copiilor musulmani li se spun alte lucruri decât li se spun copiilor creştini, şi ambele grupuri cresc ferm convinse cã ceea ce cred ei este adevãrat, iar ceea ce cred ceilalţi este greşit. Chiar şi în rândurile creştinilor, romano-catolicii cred alte lucruri decât anglicanii sau episcopalianii, shakerii sau quakerii, mormonii sau sectanţii, şi toţi sunt extrem de convinşi cã ei au dreptate şi ceilalţi se înşealã. Ei cred alte lucruri din acelaşi motiv pentru care tu vorbeşti englezã şi Ann-Kathrin germanã. Ambele limbi sunt, fiecare în ţara ei, corecte. Dar nu poate fi adevãrat cã religiile diferite au dreptate în ţãrile lor, deoarece religiile diferite susţin idei opuse. Maria nu poate fi în viaţã în Republica catolicã, dar moartã în Irlanda de Nord protestantã.

Ce facem cu toate lucrurile astea? Nu este simplu pentru tine sã faci ceva, pentru cã ai numai 10 ani. Dar ai putea sã încerci asta: data viitoare când îţi spune cineva ceva ce ţi se pare important, gândeşte pentru tine: ”Este acest lucru ceva pe care oamenii îl ştiu graţie dovezilor? Sau este ceva ce oamenii cred numai din cauza tradiţiei, autoritãţii sau revelaţiei?” Şi, data viitoare când îţi mai spune cineva cã ceva este adevãrat, sã le spui: “Ce fel de dovezi existã pentru a demonstra asta?” Şi dacã nu îţi pot da un rãspuns bun, atunci sper sã te gândeşti cu atenţie înainte sã crezi un cuvânt din ceea ce spun.

Cu dragoste,
Tatãl tãu.