Învãţãminte-mã frumos

I-auzi neamule ce îmi transmite Irén, elevã într-un liceu de prestigiu din Buricul târgului.

Irina I.: iar eu am fost la parlament pentru o dezbatere publica si mi-au dat cu flit
sergiu: cum asa!?
Irina I.: cativa oameni din liceu fusesem invitati sa participam la o dezbatere in legatura cu noua lege a invatamantului.
Irina I.: am ajuns acolo, s-au uitat pe listele lor, au zis ca totul e ok si ne-au bagat inauntru. peste 5 minute ne-au dat afara ca cica au decis ca dezbaterea sa nu mai fie publica.
sergiu: oh, eterna si fascinanta R.!
Irina I.: mega-bonus (nu apare la teve): “plecati de pe trotuar ca vine basescu cu masina!”

Presa a tãcut, cel puţin pânã acum, şi au trecut ore bune.

Nu mã mai mirã cã reforma învãţãmântului e de douãj’ de ani un tango de paşi mãrunţi în jurul cozii. Da’ sã aduci tineretul entuziast pânã-n Casa poporului – chiar şi într-un scop pur ceremonial – şi sã te, mai apoi, caci în capul tineretului entuziast trântindu-i uşa în nas mi se pare un act al dracului de cinic.

Sã vã zic eu vreo douã despre reforma învãţãmântului. Sistemul educaţional românesc a fost, este şi va fi de tot cãcatul. În teorie, singurul lucru bun pe care am putea sã-l facem ar fi sã luãm de-a gata sistemul educaţional (cu ani de studiu, programe, organigrame et comp.) dintr-un stat civilizat şi sã îl implementãm cu forţa. Direct. Fãrã sã mai ajustãm nimic la dânsul.

“Hai sã ne facem cã muncim din greu sã ajungem în fiecare an mai aproape de un învãţãmânt grozav şi teribil!” nu va duce în vecii vecilor la o soluţie. Problema a’ mare nu şade în câţi ani de studiu studiazã plodul. Nu şade nici în programa învechitã, nici în numãrul de probe de la Bac.

Procesul didactic preuniversitar îşi mãnâncã singur curul ca şarpele Ouroboros din poveste. Aici e adevãrata bubã, una pe care am putut sã o constat şi eu în anii de liceu.

Totul se trage de la plata mizerabilã pe care o încaseazã profesorii. Asta înseamnã automat profesori proşti, cã doar proştii sau pasionaţii nu-şi gãsesc treabã pe bani adevãraţi într-o antreprizã particularã. Notele profilor – da domn’le, şi ãia dau un fel de examene – dovedesc elocvent care-s mai numeroşi.

Profesori prost plãtiţi egal lipsã de interes pentru orele de curs (meditaţiile renteazã mai bine), profesori proşti egal lipsã totalã de autoritate. Sã fim serioşi, pe cine sperii tu în liceu cu “corijenţa” – haha; mai primeşti şi-o flegmã în ochi dacã-i un liceu mãrginaş.

Rezultatul final: de unde ar trebui sã iasã o mie de tineri mediocri (dar cãrora le-a fost bãgatã o brumã de ştiinţã pe gât cu de-a sila) ies o mie de loaze care îl apreciazã pe Mutu pentru cât de bine tãvãleşte o bãşicã de porc degeaba. Cadrul didactic (am stabilit cã-i o haimana, în principiu, şi dânsul), se bucurã: loazele mai cotizeazã la Bac cu câte-un leu de “protocol”; dac-ar şti toţi carte cum a ştiut Vasile, le-ar seca un robinet important.

Concluzia: singura veritabilã “reformã a învãţãmântului preuniversitar” va putea avea loc când un profesor de liceu va câştiga de câteva ori mai mult decât câştigã acum. Aşa s-ar chema înapoi creierele care, astãzi, se îndeletnicesc cu altceva din respect faţã de ele însele.

Personal, consider cã acest lucru se va întâmpla când învãţãmântul preuniversitar de stat va avea o concurenţã adevãratã din partea sistemului privat, a capitaliştilor rãi care ştiu sã gândeascã un gheşeft. Sau când învãţãmântul de stat va fi înlocuit cu totul de al pieţei libere, da’ asta e viziunea mea şi vã rog sã nu trageţi în pianist.

Ah, şi acciza perversã pe ţigãri e cu adevãrat singurul lucru care poate sã mã revolte mai mult decât când vãd câte-o stãncuţã fardatã pe care nici un prof n-are voie s-o “pice” fiindcã ta-su are bani.