Îmbucco de Verdi

S-a întâmplat minunea! Nu, nu am devenit brusc un om serios. N-am avut nici revelaţia cu care vã pãcãleam de întãi aprilie. Dar am fãcut ceva ce-mi propuneam de un an de zile: m-am strecurat din imundul meu beci ca sã-mi mişc fundul o sutã de metri, pânã în Popa Nan 140, ca sã inspectez mult lãudata trattoria Verdi.

Locanta mai are un sediu pe Mendeleev, lângã Amzei adicã, alte douã despre care nu ştiu nimic în Bucureşti şi unul în Constanţa. Da’ pãrerea generalã e cã aici, în ţigãnia cu fotografi bãrboşi, se papã cel mai bine şi cel mai comod.

Despre Verdi nu am decât cuvinte de laudã, or asta-i mare lucru ţinând cont cã nu primesc nimic de-a gratisulea pentru pãrerea asta.

Ambianţa e intimã, uşor kitsch (nimic care sã batã la ochi) şi aduce foarte mult a restaurantele “pe bune” semi-turistice din bãtrãna Cizmã. Acvariu cu peştişori la intrare, scaune comode, acuarele cu Vaticanul, o sumedenie de sticle de vin de-a lungul pereţilor (dovada cã “sticla de un milion” rãzuibilã poate convieţui cu un vino nobile di Montepulciano). Muzica, adecvatã şi dânsa: nu zic cã nu mi-ar fi plãcut nişte mandoline live da’ Toto Cutugno în surdinã e the next best thing.

Aprozii în şorţuleţe verzi s-au dovedit discreţi şi prompţi. Nici o privire supãratã cã trãgeam de bere şi nu mai plecam, nici o mutrã pricinuitã de comanda modestã. Oricum înãuntru clienţii erau rãzleţi iar terasa amplã (cu etaj!) era goalã din pricina ploii de cãcat şi a frigului de cãcat care-au fost ieri de cãcat.

Acum cã v-am stârnit pofta, sã vorbim şi despre potol. Preţurile nu sunt chiar de cantinã studenţeascã, da’ preparatele ţi se prezintã în porţii generoase şi sunt autentice, fix ca la italieni. Pizzele şi pastele pornesc de pe la douãj’ de lei, antreurile interesante mai puţin, felurile principale mai mult. Un pahar de vin era (parcã) şase-şapte lei, o bere – am ochit Ursus sau Peroni – între cinci şi opt. Am bãut un Peroni la pahar şi mi-am adus aminte, cu mare nostalgie, ce beri bune erau în Italia. Nemţeşti.

Pizza cu somon, capere, usturoi şi mãrar (ştiu! blasfemie! mergi la italieni sã mãnânci peşte scandinav, nţ, nţ, snobu’ curului) a fost un joc de noroc pe care l-am câştigat. Obişnuit sã plãtesc sãnãtos şi sã primesc firfirici, am fost plãcut surprins sã aflu cã pizza mea de 22 lei era generoasã, cu un blat subţire cum se cuvine şi “blindatã” cu acel peşte scump, delicios şi afumat. Pe bune, în supermarket dãdeam zece lei numai pe somonu’ de pe dânsa. De asemenea, caperele nu erau una singurã (mi s-a întâmplat, zãu) ci formau o veritabilã cohortã şi erau mari de-am crezut iniţial cã-s mãsline. Sunã bine?

Poate cã în condiţii normale acea pizzã oceanicã ar fi alcãtuit o gustare pentru douã persoane. Hapsân fiind, am coborât-o pe toatã-n jos pe jgheab şi mi s-a pãrut totalmente sãţioasã, fix cât sã te umple.

Doişpe lei a costat mai apoi desertul, un parfait presãrat cu migdale şi sirop ciocolatiu. Adicã o îngheţatã untoasã şi aromatã care poate fi de cacao (dar în nici un caz “de cacao”), de vanilã (aşa se zice în Republica Moldova!) sau de-mentã (pam pam, Doru Octavian Dumitru). Ţin sã specific cã acest parfait, pânã acum o enigmã pentru mine, este o îngheţatã untoasã şi aromatã (repetitio est mater studiorum) şi îşi meritã cu vârf şi îndesat numele. Mai vreau.

Şi mai cred cã trattoria Verdi merge de minune dupã o Traviatã sau un Nabucco, am sã încerc şi-am sã vã ţin la curent. Ultima comandã se ia pe la unşpe noaptea. Daţi şi voi o fugã pe aici (“în capu’ la Popa Nan” spre piaţa Alba Iulia), anunţaţi-mã şi pe mine şi, cum spun macaronarii, pofta buona.

Poze n-am cã nu mã aşteptam la o experienţã demnã de bloguialã, deh, la pomul lãudat. Aş fura una pentru voi, cu nesimţire, de la metropotami sau de aiurea, da’ sunt în oraş şi vã scriu de pe un ecran meschin de şepte inci. Daţi şi voi un gugle.