Jivine, jivine (primă)vara

În plină vară (şi după ploile astea sinistre) natura s-a trezit la viaţă şi îşi flutură voluptuoasele ţâţe pe la nasul fiecărui cetăţean, inclusiv al cetăţeanului bătut de soartă din mediul urban.

Aţi observat vreodată cum Bucureştiul e plin de animăluţe? Cum beciul meu interbelic se află şi într-o zonă foarte verde, veleităţile mele de zoolog (am şi de-alea, zău) sunt puse la încercare zi de zi.

Pe lângă mâţe şi câini, fauna urbană conţine o grămadă de minunăţii delicioase.

Episodul 104: Mîţa dă bacalaureatul

Aud că-i sezonul când liceenii rock’n’roll sunt în focurile bacalaureatului. Mi-e milă de tine, generaţie în teneşi scumpi şi naşpa! Sunteţi toţi din ce în ce mai tâmpiţi. Nu vreau să-mi imaginez cât de idioată va fi naţia asta (care oricum suferă de un colosal retard istoric) când vor fi de vârsta noastră ăştia care se nasc acum.

Copii, suntem care va să zică în ceasul al doişpelea! Diriginţii v-au cerut “bani de protocol”? Profesorii “aranjează” examene contra cost? Aveţi colegi care copiază ca nişte infractori nenorociţi? Supraveghetori care tolerează chestia asta?

PĂI CE CURU’ CALULUI STAŢI mă? Scandalizaţi-vă, reclamaţi, semnalaţi! Ciuma ţării ăsteia e acolo jos, în popor şi-n aparatul de stat, în cartuşul de Kent oferit funcţionarului. Haiducii ăştia care ne conduc n-au izvorât din neant ci fix de-acolo se trag. Din cinstitul şi săracul popor.

Mîţa se întreabă dacă are cititori care-au dat Bacul recent (sau care trec printr-însul chiar acum). Dacă da, ce practici subversive se mai practică?

Interludiu: Un interludiu, nimic mai mult

Mie să-mi scuzaţi absenţa, am stat cu burta la soare. Pe bune, acu’ e sezon de bere rece, nu de blogăreală. Aş merge pe baltă, la peşte. Sau la un grătar gospodăresc. Oricum, revin mâine, promit. Mă fac om serios şi vă distrez.

Între timp… Isaia dănţuieşte, Prometeu dezlănţuit! Dan Diaconescu a ieşit de la ocnă după câteva zile crâncene petrecute cu noii lui fraţi (am aflat şi cum toţi puşcăriaşii din România se află acolo pe nedrept), cu care a pus la cale un guvern, mai ceva ca la Doftana. Viitorul e sumbru, da’ mie îmi place de Dănuţ din ce în ce mai mult. E de un cinism absolut delicios.

Episodul 103: Mîţa în Vestul Sălbatic

Se cerea, nu-i aşa? ¡Ay ay ay!

De chichi, de michi, de trei lei rinichii

Sezonul estival nu înseamnă numai fun in ză sun. Înseamnă să-ţi fure bulgarii rinichiul. Cu toţii cunoaştem pe cineva care cunoaşte pe cineva care a păţit-o.

Fie a rămas singur în maşină în timp ce prietenii intrau în benzinărie, fie a dispărut de pe plajă sau din camera de hotel. Oricum s-a trezit cu o cicatrice mare şi lată, într-o scăldătoare plină cu gheaţă undeva la mama dracului.

Ei bine, ca şi flăcăul care a băgat prea mult LSD şi se crede portocală, ca şi gagica care s-a pupat cu un necunoscut în discotecă şi a făcut urticarie fiindcă tipul şi-o trăgea cu morţi, ca şi peştele pangasius otrăvitor sau echinacea vindecătoare, ca şi bioenergoterapia sau homeopatia, hoţul de rinichi la drumul mare e o legendă urbană, un basm de adormit copiii (şi, în unele cazuri, de exploatat paranoia naivă a omului în toată firea).

Adică e bulşit, e căcat mâncat în mod gratuit.

Episodul 102: Mîţa şi vuvuzela din nou

De-acum încolo, când poanta va fi extraordinar de proastă, voi încerca să compensez printr-o execuţie ceva mai interesantă. Astăzi Mîţa e retro.

V-am pupat, mă duc să mă bucur de vară uitându-mă la Spania-Honduras şi neînţelegând mare lucru pentru că eu nu ştiu sigur nici regulile fotbalului.

Ah, şi am chef să mâzgălesc! Aşa că vă rog să-mi lăsaţi comentarii cu ce vreţi voi să mă provocaţi să desenez şi mă voi conforma. Ca rândul trecut.

Episodul 101: Mîţa şi vuvuzela

N-am organizat nici un eveniment public de aniversat Mîţa 100. Poate mai încolo, când se termină sesiunile oamenilor. Idei?

Am primit totuşi un cadou extra-fain, cu care drojdierii cei migăloşi se luptau pe la două noaptea în cârciumă, ca nişte croitoraşi viteji ce sunt ei. Recunoaşteţi imaginea?

Borfaşii din mânecă

Mă, cică au scos Paraziţii un album nou (Tot ce-i bun trebuie să ceva). L-am procurat şi eu, l-am ascultat, l-am pus în raft întru uitare totală şi ştergere din minte. De ce? Că e de căcat. Cu câteva mici scăpări de umor cu tot, e de căcat. Zău.

Paraziţii au fost mişto înainte de 2000. Pe casetă. “Nici o problemă” a fost cu siguranţă marea culme a carierei lor. Când erau verosimili. Când singurul mesaj pe care-l transmiteau era că băi tată, suntem trei puştani troglodiţi dintr-un cartier naşpa, ne plac alcoolul şi iarba şi mai ales heroina, care e ză riăl şit. Băieţii mei ascultă doar hip-hop şi manea, doar noaptea-i mai lungă ca pula mea. Şi ne pişăm în liftul tău de ‘telectual.

Recycle bin ein Berliner

Oricât de germanofil şi germanofon aş fi, mor un pic pe dinăuntru de fiecare dată când butonez tv-ul şi mă lovesc de cea mai urâtă practică a nemţilor de la Blitzkrieg şi Endlösung încoace.

Episodul 100: Pur şi simplu încă un episod

Guvernul tot nu pică iar Mîţa nu poate sta degeaba constatând neclintirea lui stâncoasă. Vă rog anticipat să-mi scuzaţi jocurile de cuvinte căcăcioase cu iz marin, dar mă… rechin-uie talentul.

Da, ăsta e episodul 100. Nimic spectaculos. Păşim pur şi simplu într-un nou cincinal. Fiecare cincinal e un pas înainte pe care-l păşim. Cincinalu-n patru ani, pe jumătate. Păşim, propăşim.