Jivine, jivine (primã)vara

În plinã varã (şi dupã ploile astea sinistre) natura s-a trezit la viaţã şi îşi fluturã voluptuoasele ţâţe pe la nasul fiecãrui cetãţean, inclusiv al cetãţeanului bãtut de soartã din mediul urban.

Aţi observat vreodatã cum Bucureştiul e plin de animãluţe? Cum beciul meu interbelic se aflã şi într-o zonã foarte verde, veleitãţile mele de zoolog (am şi de-alea, zãu) sunt puse la încercare zi de zi.

Pe lângã mâţe şi câini, fauna urbanã conţine o grãmadã de minunãţii delicioase.

Episodul 104: Mîţa dã bacalaureatul

Aud cã-i sezonul când liceenii rock’n’roll sunt în focurile bacalaureatului. Mi-e milã de tine, generaţie în teneşi scumpi şi naşpa! Sunteţi toţi din ce în ce mai tâmpiţi. Nu vreau sã-mi imaginez cât de idioatã va fi naţia asta (care oricum suferã de un colosal retard istoric) când vor fi de vârsta noastrã ãştia care se nasc acum.

Copii, suntem care va sã zicã în ceasul al doişpelea! Diriginţii v-au cerut “bani de protocol”? Profesorii “aranjeazã” examene contra cost? Aveţi colegi care copiazã ca nişte infractori nenorociţi? Supraveghetori care tolereazã chestia asta?

PÃI CE CURU’ CALULUI STAŢI mã? Scandalizaţi-vã, reclamaţi, semnalaţi! Ciuma ţãrii ãsteia e acolo jos, în popor şi-n aparatul de stat, în cartuşul de Kent oferit funcţionarului. Haiducii ãştia care ne conduc n-au izvorât din neant ci fix de-acolo se trag. Din cinstitul şi sãracul popor.

Mîţa se întreabã dacã are cititori care-au dat Bacul recent (sau care trec printr-însul chiar acum). Dacã da, ce practici subversive se mai practicã?

Interludiu: Un interludiu, nimic mai mult

Mie sã-mi scuzaţi absenţa, am stat cu burta la soare. Pe bune, acu’ e sezon de bere rece, nu de blogãrealã. Aş merge pe baltã, la peşte. Sau la un grãtar gospodãresc. Oricum, revin mâine, promit. Mã fac om serios şi vã distrez.

Între timp… Isaia dãnţuieşte, Prometeu dezlãnţuit! Dan Diaconescu a ieşit de la ocnã dupã câteva zile crâncene petrecute cu noii lui fraţi (am aflat şi cum toţi puşcãriaşii din România se aflã acolo pe nedrept), cu care a pus la cale un guvern, mai ceva ca la Doftana. Viitorul e sumbru, da’ mie îmi place de Dãnuţ din ce în ce mai mult. E de un cinism absolut delicios.

Episodul 103: Mîţa în Vestul Sãlbatic

Se cerea, nu-i aşa? ¡Ay ay ay!

De chichi, de michi, de trei lei rinichii

Sezonul estival nu înseamnã numai fun in zã sun. Înseamnã sã-ţi fure bulgarii rinichiul. Cu toţii cunoaştem pe cineva care cunoaşte pe cineva care a pãţit-o.

Fie a rãmas singur în maşinã în timp ce prietenii intrau în benzinãrie, fie a dispãrut de pe plajã sau din camera de hotel. Oricum s-a trezit cu o cicatrice mare şi latã, într-o scãldãtoare plinã cu gheaţã undeva la mama dracului.

Ei bine, ca şi flãcãul care a bãgat prea mult LSD şi se crede portocalã, ca şi gagica care s-a pupat cu un necunoscut în discotecã şi a fãcut urticarie fiindcã tipul şi-o trãgea cu morţi, ca şi peştele pangasius otrãvitor sau echinacea vindecãtoare, ca şi bioenergoterapia sau homeopatia, hoţul de rinichi la drumul mare e o legendã urbanã, un basm de adormit copiii (şi, în unele cazuri, de exploatat paranoia naivã a omului în toatã firea).

Adicã e bulşit, e cãcat mâncat în mod gratuit.

Episodul 102: Mîţa şi vuvuzela din nou

De-acum încolo, când poanta va fi extraordinar de proastã, voi încerca sã compensez printr-o execuţie ceva mai interesantã. Astãzi Mîţa e retro.

V-am pupat, mã duc sã mã bucur de varã uitându-mã la Spania-Honduras şi neînţelegând mare lucru pentru cã eu nu ştiu sigur nici regulile fotbalului.

Ah, şi am chef sã mâzgãlesc! Aşa cã vã rog sã-mi lãsaţi comentarii cu ce vreţi voi sã mã provocaţi sã desenez şi mã voi conforma. Ca rândul trecut.

Episodul 101: Mîţa şi vuvuzela

N-am organizat nici un eveniment public de aniversat Mîţa 100. Poate mai încolo, când se terminã sesiunile oamenilor. Idei?

Am primit totuşi un cadou extra-fain, cu care drojdierii cei migãloşi se luptau pe la douã noaptea în cârciumã, ca nişte croitoraşi viteji ce sunt ei. Recunoaşteţi imaginea?

Borfaşii din mânecã

Mã, cicã au scos Paraziţii un album nou (Tot ce-i bun trebuie sã ceva). L-am procurat şi eu, l-am ascultat, l-am pus în raft întru uitare totalã şi ştergere din minte. De ce? Cã e de cãcat. Cu câteva mici scãpãri de umor cu tot, e de cãcat. Zãu.

Paraziţii au fost mişto înainte de 2000. Pe casetã. “Nici o problemã” a fost cu siguranţã marea culme a carierei lor. Când erau verosimili. Când singurul mesaj pe care-l transmiteau era cã bãi tatã, suntem trei puştani troglodiţi dintr-un cartier naşpa, ne plac alcoolul şi iarba şi mai ales heroina, care e zã riãl şit. Bãieţii mei ascultã doar hip-hop şi manea, doar noaptea-i mai lungã ca pula mea. Şi ne pişãm în liftul tãu de ‘telectual.

Recycle bin ein Berliner

Oricât de germanofil şi germanofon aş fi, mor un pic pe dinãuntru de fiecare datã când butonez tv-ul şi mã lovesc de cea mai urâtã practicã a nemţilor de la Blitzkrieg şi Endlösung încoace.

Episodul 100: Pur şi simplu încã un episod

Guvernul tot nu picã iar Mîţa nu poate sta degeaba constatând neclintirea lui stâncoasã. Vã rog anticipat sã-mi scuzaţi jocurile de cuvinte cãcãcioase cu iz marin, dar mã… rechin-uie talentul.

Da, ãsta e episodul 100. Nimic spectaculos. Pãşim pur şi simplu într-un nou cincinal. Fiecare cincinal e un pas înainte pe care-l pãşim. Cincinalu-n patru ani, pe jumãtate. Pãşim, propãşim.