Lãutare ca piatra

Într-o discuţiune pe un imageboard românesc, anonimul cel anonim a postulat urmãtorul principiu: Nu existã muzicã româneascã bunã. Oricât aş fi de acord cã suntem o culturã minorã, tind sã-l contrazic. E drept, n-am avut Beatleşi ci poate The four Prepşi, da’ nici afoni-moartea urechii nu suntem. Zãu.

Menţionez cã tot ce-i mai jos (de la folclor la roacãrie) e pur subiectiv şi urmeazã multe iutuburi care se vor încãrca ca curul de încet. Şi totul e pur subiectiv. Şi am sã omit multe chestii faine, da’ nu pretind a face enciclopedii.

În primul rând, existã muzica lãutãreascã. Rezultatul colaborãrii multiseculare între ţigani, români, turci în sud şi evrei în nord, adicã un produs de o adâncime poeticã care-i face pe Sorescu şi pe Nichita sã înghitã în sec şi sã facã pe ei un pic în pantaloni.

Purtând virusul din tatã în fiu, lãutarii au fãcut toţi muzicã bunã: de la Lache Gãzaru (care a refuzat Stradivariusu’ cã “naşule, asta nu-i bunã!”) la Fãrâmiţã Lambru sau madam Romica Puceanu (un fel de Cesaria a noastrã, zãu aşa). Cântece de mahala care au devenit astãzi Sişu şi Puya, cântece de pahar cum mai întâlneşti astãzi sporadic, prin satele din Teleorman la câte-o nuntã de amãrãşteni.

Acu’ ar merita sã existe doamne-doamne numai ca sã vedeţi cã plânge şi el când o zice un lãutar adevãrat şi ţuica face mãrgele-n pahar.

De-alde Grigore Leşe din Lãpuş sau Tudor Gheorghe de la Dolj au ştiut, ca cândva Maria Tãnase ori Doina Badea, sã rafineze rafinatã era deja bã. Au ştiut sã înveleascã comoara folclorului într-un ştergar mai cult fãrã s-o strice, ceea ce e mare lucru. De-aia costã mult biletele la concerte, cã meritã.

În acelaşi grozav fond popular sondeazã şi Rona Hartner. O mai ţine cineva minte din Gadjo Dilo sau marele scandal sexual al anilor 90 târzii? Ei bine,tipa e bine-merci, face în Franţa muzicã pentru francezi. A zãngãnit, printre alţii, cu Shantel şi cu David Lynch, ceea ce o face automat mişto. Mai şi picteazã.

Trecând la alte domenii ale muzicii…

Am sã-i las deoparte pe cântãreţii “de radio” din perioada comunistã, muzica uşoarã şi de propagandã. Îmi plac, da’ voi veţi cãsca şi veţi scroll-ui în jos. Aşa cã agasaţi-mã în privat dacã vreţi sã v-o recomand pe Gigi Marga.

Am sã-i las deoparte şi pe folkişti. Îi ştiţi şi voi, v-au încântat discurile lor, astãzi (ãia care mai trãiesc) au devenit nişte dinozauri senili şi antipatici.

Iar ãia tineri nu se pricep de nici o culoare sã facã folk de-adevãratelea şi menţin direcţia nesfârşitei lãlãieli siropoase de dragoste. Coaie, zãu, dacã citiţi chestia asta, sã ştiţi cã existã şi alte subiecte de compoziţie decât cã voi suspinaţi dupã buca iubitei cea bãlaie. Ah, sau şi mai rãu, unii folkişti tineri sunt Ţapinarii.

Sigur cã existã şi vreo doi folkişti tineri care fac treabã, da’ vã las pe voi sã îi cãutaţi.

Sã trecem direct la roacãrealã cã hîr, mîr, suntem roacãri. Roacãreala româneascã a avut douã mari şi late perioade când s-a putut numi muzicã agreabilã. Prima a fost în anii 60-70, când Phoenicşii încã nu se reprofilaserã pe dance-manele şi Irişii nici nu se apucaserã de behãit. Phoenicşii fãceau treabã grozavã pe versurile lui Foarţã, unu’ din poeţii mei de suflet, care ştie sã scrie în ţigãneşte fãrã sã ştie ţigãneşte.

Roşu şi Negru, Sfinx, ãştia – meh; buni pentru vremea lor. Şi au mai existat prin şaizeci nişte neni care îşi ziceau Sideral, poate ãi mai buni. Când cânţi „Somnoroase Pãsãrele” şi o faci sã sune aproape de ceea ce se cânta la vremea aia în Vest, eşti bun (cu “Pasãrea Arheopterix” le-a fost mai uşor).

Apoi pauzã. Apoi au venit fecunzii ani 90 şi au adus, pe lângã o avalanşã de filme cu ţâţe, nişte muzicã fainã, adicã pe bãieţii de la Timpuri Noi, care s-au descurcat de minune sã surprindã vremurile şi esenţa lor… de regiune, superioarã.

Nu mi-e ruşine nici cu mai târziul Partizan (proiectul lui Artanu’, care nu ştiu de ce n-a supravieţuit cã avea mare potenţial), nici mãcar cu “Prãjitura cu jeleu” a lu’ Vank.

Şi în nici un caz nu mi-e ruşine cu Sarmalele Re… ah, stai, ba da, şpriţul lor de varã a devenit pipilicã odatã cu “Telefonul nu mai sunã”. Da’ în principiu sunt amuzanţi şi au un acordeon. Şi trebuie sã-l citez pe domnul Horia von Muzici şi Faze:

Ce ma amuza e ca albumul e un ghiveci de faze. Uite ce-am identificat: Varsatorul e Ac/Dc (cu saxofon, delicios :-), Tara te vrea prost – imn comunist, La Preoteasa – funk-jazz, N-ai nimic pe sub tricou – un brit pop-rock, Violeta – cafe-jazz a la Andries, Bluesul baiatul sarac – blues, Mamelor – cantecul copiilor de strada, Ea studiaza tantra (Tatiana) e manea lautareasca (magistral cantata :-) si finit coronat opus S-a spart gasca – rock progresiv de 9 minute… Rad de unul singur acum :-))). E o chestie sa trasezi un album coerent din toate influentele astea, nu crezi!?

Tot pe filonul balcanic, Spitalul de Urgenţã au fost drãguţi. Serios. Mamã, unde eşti?

N-am sã pun la socotealã muzicanţi de peste Prut (ştiu eu, Zdob şi Zdub la început, Alternosfera ocazional, Gîndul Mîţei cã-s haioşi?) pentru cã-s de pãrere cã oamenii au început sã închege acolo o culturã nouã. Ar fi un mare câştig pentru patrimoniul Europei sã mai diveargã un pic de noi. Sã poatã zice şi moldovenii clar şi fãrã echivoc, uãi, noi avem cultura noastrã moldoveneascã.

Îmi veţi sãri în cap cã aoleu patria-mumã, da’ eu zic cã e mai interesant sã asistãm la procesul istoric de naştere a unei culturi noi (sau mãcar de descentralizare a culturii) decât sã avem un bãţ în cur.

Oare am sãrit prea uşor peste muzica electronicã? (Șuie Paparude is a Romanian music band with a cult following in their native country. They are recognized as having a distinct sound and style, comparable with very few other local bands.) Peste repãrealã? Peste alternativul pişãcios care se cântã azi? Peste metale? Pãi vã zic eu, peste primele am sãrit fiindcã mi-era lene, peste ultimele – în principiu – fiindcã sunt naşpa.

Peseu – muzica simfonicã (câtã avem şi noi) şi jazzul în alt episod, la un moment dat.

Hai noroc!