Lăutare ca piatra

Într-o discuţiune pe un imageboard românesc, anonimul cel anonim a postulat următorul principiu: Nu există muzică românească bună. Oricât aş fi de acord că suntem o cultură minoră, tind să-l contrazic. E drept, n-am avut Beatleşi ci poate The four Prepşi, da’ nici afoni-moartea urechii nu suntem. Zău.

Menţionez că tot ce-i mai jos (de la folclor la roacărie) e pur subiectiv şi urmează multe iutuburi care se vor încărca ca curul de încet. Şi totul e pur subiectiv. Şi am să omit multe chestii faine, da’ nu pretind a face enciclopedii.

În primul rând, există muzica lăutărească. Rezultatul colaborării multiseculare între ţigani, români, turci în sud şi evrei în nord, adică un produs de o adâncime poetică care-i face pe Sorescu şi pe Nichita să înghită în sec şi să facă pe ei un pic în pantaloni.

Purtând virusul din tată în fiu, lăutarii au făcut toţi muzică bună: de la Lache Găzaru (care a refuzat Stradivariusu’ că “naşule, asta nu-i bună!”) la Fărâmiţă Lambru sau madam Romica Puceanu (un fel de Cesaria a noastră, zău aşa). Cântece de mahala care au devenit astăzi Sişu şi Puya, cântece de pahar cum mai întâlneşti astăzi sporadic, prin satele din Teleorman la câte-o nuntă de amărăşteni.

Acu’ ar merita să existe doamne-doamne numai ca să vedeţi că plânge şi el când o zice un lăutar adevărat şi ţuica face mărgele-n pahar.

De-alde Grigore Leşe din Lăpuş sau Tudor Gheorghe de la Dolj au ştiut, ca cândva Maria Tănase ori Doina Badea, să rafineze rafinată era deja bă. Au ştiut să învelească comoara folclorului într-un ştergar mai cult fără s-o strice, ceea ce e mare lucru. De-aia costă mult biletele la concerte, că merită.

În acelaşi grozav fond popular sondează şi Rona Hartner. O mai ţine cineva minte din Gadjo Dilo sau marele scandal sexual al anilor 90 târzii? Ei bine,tipa e bine-merci, face în Franţa muzică pentru francezi. A zăngănit, printre alţii, cu Shantel şi cu David Lynch, ceea ce o face automat mişto. Mai şi pictează.

Trecând la alte domenii ale muzicii…

Am să-i las deoparte pe cântăreţii “de radio” din perioada comunistă, muzica uşoară şi de propagandă. Îmi plac, da’ voi veţi căsca şi veţi scroll-ui în jos. Aşa că agasaţi-mă în privat dacă vreţi să v-o recomand pe Gigi Marga.

Am să-i las deoparte şi pe folkişti. Îi ştiţi şi voi, v-au încântat discurile lor, astăzi (ăia care mai trăiesc) au devenit nişte dinozauri senili şi antipatici.

Iar ăia tineri nu se pricep de nici o culoare să facă folk de-adevăratelea şi menţin direcţia nesfârşitei lălăieli siropoase de dragoste. Coaie, zău, dacă citiţi chestia asta, să ştiţi că există şi alte subiecte de compoziţie decât că voi suspinaţi după buca iubitei cea bălaie. Ah, sau şi mai rău, unii folkişti tineri sunt Ţapinarii.

Sigur că există şi vreo doi folkişti tineri care fac treabă, da’ vă las pe voi să îi căutaţi.

Să trecem direct la roacăreală că hîr, mîr, suntem roacări. Roacăreala românească a avut două mari şi late perioade când s-a putut numi muzică agreabilă. Prima a fost în anii 60-70, când Phoenicşii încă nu se reprofilaseră pe dance-manele şi Irişii nici nu se apucaseră de behăit. Phoenicşii făceau treabă grozavă pe versurile lui Foarţă, unu’ din poeţii mei de suflet, care ştie să scrie în ţigăneşte fără să ştie ţigăneşte.

Roşu şi Negru, Sfinx, ăştia – meh; buni pentru vremea lor. Şi au mai existat prin şaizeci nişte neni care îşi ziceau Sideral, poate ăi mai buni. Când cânţi „Somnoroase Păsărele” şi o faci să sune aproape de ceea ce se cânta la vremea aia în Vest, eşti bun (cu “Pasărea Arheopterix” le-a fost mai uşor).

Apoi pauză. Apoi au venit fecunzii ani 90 şi au adus, pe lângă o avalanşă de filme cu ţâţe, nişte muzică faină, adică pe băieţii de la Timpuri Noi, care s-au descurcat de minune să surprindă vremurile şi esenţa lor… de regiune, superioară.

Nu mi-e ruşine nici cu mai târziul Partizan (proiectul lui Artanu’, care nu ştiu de ce n-a supravieţuit că avea mare potenţial), nici măcar cu “Prăjitura cu jeleu” a lu’ Vank.

Şi în nici un caz nu mi-e ruşine cu Sarmalele Re… ah, stai, ba da, şpriţul lor de vară a devenit pipilică odată cu “Telefonul nu mai sună”. Da’ în principiu sunt amuzanţi şi au un acordeon. Şi trebuie să-l citez pe domnul Horia von Muzici şi Faze:

Ce ma amuza e ca albumul e un ghiveci de faze. Uite ce-am identificat: Varsatorul e Ac/Dc (cu saxofon, delicios :-), Tara te vrea prost – imn comunist, La Preoteasa – funk-jazz, N-ai nimic pe sub tricou – un brit pop-rock, Violeta – cafe-jazz a la Andries, Bluesul baiatul sarac – blues, Mamelor – cantecul copiilor de strada, Ea studiaza tantra (Tatiana) e manea lautareasca (magistral cantata :-) si finit coronat opus S-a spart gasca – rock progresiv de 9 minute… Rad de unul singur acum :-))). E o chestie sa trasezi un album coerent din toate influentele astea, nu crezi!?

Tot pe filonul balcanic, Spitalul de Urgenţă au fost drăguţi. Serios. Mamă, unde eşti?

N-am să pun la socoteală muzicanţi de peste Prut (ştiu eu, Zdob şi Zdub la început, Alternosfera ocazional, Gîndul Mîţei că-s haioşi?) pentru că-s de părere că oamenii au început să închege acolo o cultură nouă. Ar fi un mare câştig pentru patrimoniul Europei să mai diveargă un pic de noi. Să poată zice şi moldovenii clar şi fără echivoc, uăi, noi avem cultura noastră moldovenească.

Îmi veţi sări în cap că aoleu patria-mumă, da’ eu zic că e mai interesant să asistăm la procesul istoric de naştere a unei culturi noi (sau măcar de descentralizare a culturii) decât să avem un băţ în cur.

Oare am sărit prea uşor peste muzica electronică? (Șuie Paparude is a Romanian music band with a cult following in their native country. They are recognized as having a distinct sound and style, comparable with very few other local bands.) Peste repăreală? Peste alternativul pişăcios care se cântă azi? Peste metale? Păi vă zic eu, peste primele am sărit fiindcă mi-era lene, peste ultimele – în principiu – fiindcă sunt naşpa.

Peseu – muzica simfonică (câtă avem şi noi) şi jazzul în alt episod, la un moment dat.

Hai noroc!