Jivine, jivine (primă)vara

În plină vară (şi după ploile astea sinistre) natura s-a trezit la viaţă şi îşi flutură voluptuoasele ţâţe pe la nasul fiecărui cetăţean, inclusiv al cetăţeanului bătut de soartă din mediul urban.

Aţi observat vreodată cum Bucureştiul e plin de animăluţe? Cum beciul meu interbelic se află şi într-o zonă foarte verde, veleităţile mele de zoolog (am şi de-alea, zău) sunt puse la încercare zi de zi.

Pe lângă mâţe şi câini, fauna urbană conţine o grămadă de minunăţii delicioase.

Melci şi limacşi. Melcul de grădină (Helix aspersa) şi melcul de vie (H. pomatia) năpădesc cu succes toate spaţiile verzi, fie ele centrale şi ultracentrale, rumegând frunzişul într-un mod vorace. Ca un fapt divers (personal, n-aş avea răbdare să-i prind şi să-i prepar, dar ador să-i mănânc), sunt speciile comestibile cele mai apreciate de franţuzoaicele neepilate. Se cresc comercial în multe melcării din ţară şi se vând grozav. Ultima fiţă – icrele de melc! da! aţi citit bine! ouăle melcilor! “caviarul alb!” – costă extraordinar de scump (gândiţi-vă la 2 euro gramul, cam cât gramul de marihuană ilegală în Franţa sau Spania). Limaxul, în schimb, este doar un limax şi multă lume consideră că e scârbos. Eu consider doar că e subreprezentat în poezia românească (mai ales că-i un motiv romantic, melcul călător, melcul fără casă, melcul boem) şi am de gând să rezolv această problemă.

Păsăret de tot soiul. Pentru că când ştii să zbori nu te calcă maşina, e cât se poate de evident că pantofii “băieţaşilor” nu vor fi singurii din oraş dotaţi cu cioc. Pescăruşi, ciori, stăncuţe, vrăbii zgomotoase, porumbei hapsâni. Guguştiucul (Streptopelia decaocto) a sosit recent din Orientul mijlociu, s-a aciuat pe la noi la începutul secolului trecut şi câştigă detaşat titlul de cea mai adorabilă fiinţă de pe pervaz. Ca şi celelalte soiuri de turturea, dânsul zice-se că ar face o ciulama excelentă, n-am avut încă onoarea. Dacă s-ar întâmpla, probabil ar fi singurul caz din istorie când – confruntat cu farfuria aburindă – aş avea un uşor nod în gât. Pentru că guguştiucii sunt adorabili.

Mierla (Turdus merula) e teribil de uşor de recunoscut fiindcă e neagră de tot şi are ciocul oranj. Când pe mierlă o apucă cântatul, se asociază cu alte mierle în nişte concerte de toată frumuseţea pe care le recomand sincer. Cică ar fi şi foarte deşteaptă.

Printre crengile teilor dimprejur am mai ochit, ocazional, ciocănitoarea (prrr, prrr, prrr), gaiţa (o recunoşti după nişte pene mititele şi bleu pe care le poartă la vedere şi care ies în evidenţă printre restul penelor căcănii), piţigoiul, sturzul, rândunica et caetera. Important e să ai grijă ca nici una dintre sus-menţionatele păsări să nu se cace pe tine, astfel încât e recomandabil să nu şezi în parc pe o băncuţă “pictată” evident, să nu poposeşti sub cablurile aeriene, să nu te uiţi prea des în sus (îţi zic eu, rahatul de albatros călător în ochi nu e o treabă plăcută sau igienică).

Dâmboviţa şi lacurile bucureştene mai găzduiesc şi raţe sălbatice (Anas platyrhynchos), dar alea măcar ştii că nu ţi se găinăţează în ochi. Ah, ba nu, stai că şi alea zboară. Oare raţele se cacă din zbor? Oare găinaţul de raţă nu se cheamă răţaţ? Cât de mare e un ou mic?

Pe terenurile virane din mărginimile oraşului am fost şi mai surprins să aflu de existenţa unor stoluri sănătoase de potârnichi (Perdix perdix), nişte fiinţe extrem de graţioase şi simpatice, neamuri cu fazanul, prepeliţa şi găina, care puse la frigare – ah, devin redundant! – te apropie de transcendenţă.

Rozătoarele sunt şi ele foarte bine reprezentate, chiar în buricul târgului. Nu zic de şobolani, că sunt şobolani, dă-i încolo. În schimb veveriţa roşie vă e sigur cunoscută de prin Herăstrău iar în I.O.R. am văzut prima oară în viaţă un arici viu, adică Erinaceus europaeus, consumator pofticios de gângănii şi sursă constantă de drăgălăşenie, adorabilitate, cuteness, kawaii sau cum vreţi să-i ziceţi. Şi purtător de purici, păduchi, căpuşe, nematode şi alţi viermişori, deci încercaţi să nu puneţi mâna pe el sau măcar să nu-l pupaţi franţuzeşte.

Oh, şi abia am ajuns la începutul bestiarului urban! Dar vă rog să completaţi dacă aţi dat de alte interesante creaturi ale domnului în jurul căscioarelor voastre. Şi vă las cu acest extraterestru invadator pui de broască comună (sau broască râioasă? ajutaţi-mă, era prea mic) capturat şi apoi eliberat pe un drumeag prăfuit din sectorul şase.