Jivine, jivine (primã)vara

În plinã varã (şi dupã ploile astea sinistre) natura s-a trezit la viaţã şi îşi fluturã voluptuoasele ţâţe pe la nasul fiecãrui cetãţean, inclusiv al cetãţeanului bãtut de soartã din mediul urban.

Aţi observat vreodatã cum Bucureştiul e plin de animãluţe? Cum beciul meu interbelic se aflã şi într-o zonã foarte verde, veleitãţile mele de zoolog (am şi de-alea, zãu) sunt puse la încercare zi de zi.

Pe lângã mâţe şi câini, fauna urbanã conţine o grãmadã de minunãţii delicioase.

Melci şi limacşi. Melcul de grãdinã (Helix aspersa) şi melcul de vie (H. pomatia) nãpãdesc cu succes toate spaţiile verzi, fie ele centrale şi ultracentrale, rumegând frunzişul într-un mod vorace. Ca un fapt divers (personal, n-aş avea rãbdare sã-i prind şi sã-i prepar, dar ador sã-i mãnânc), sunt speciile comestibile cele mai apreciate de franţuzoaicele neepilate. Se cresc comercial în multe melcãrii din ţarã şi se vând grozav. Ultima fiţã – icrele de melc! da! aţi citit bine! ouãle melcilor! “caviarul alb!” – costã extraordinar de scump (gândiţi-vã la 2 euro gramul, cam cât gramul de marihuanã ilegalã în Franţa sau Spania). Limaxul, în schimb, este doar un limax şi multã lume considerã cã e scârbos. Eu consider doar cã e subreprezentat în poezia româneascã (mai ales cã-i un motiv romantic, melcul cãlãtor, melcul fãrã casã, melcul boem) şi am de gând sã rezolv aceastã problemã.

Pãsãret de tot soiul. Pentru cã când ştii sã zbori nu te calcã maşina, e cât se poate de evident cã pantofii “bãieţaşilor” nu vor fi singurii din oraş dotaţi cu cioc. Pescãruşi, ciori, stãncuţe, vrãbii zgomotoase, porumbei hapsâni. Guguştiucul (Streptopelia decaocto) a sosit recent din Orientul mijlociu, s-a aciuat pe la noi la începutul secolului trecut şi câştigã detaşat titlul de cea mai adorabilã fiinţã de pe pervaz. Ca şi celelalte soiuri de turturea, dânsul zice-se cã ar face o ciulama excelentã, n-am avut încã onoarea. Dacã s-ar întâmpla, probabil ar fi singurul caz din istorie când – confruntat cu farfuria aburindã – aş avea un uşor nod în gât. Pentru cã guguştiucii sunt adorabili.

Mierla (Turdus merula) e teribil de uşor de recunoscut fiindcã e neagrã de tot şi are ciocul oranj. Când pe mierlã o apucã cântatul, se asociazã cu alte mierle în nişte concerte de toatã frumuseţea pe care le recomand sincer. Cicã ar fi şi foarte deşteaptã.

Printre crengile teilor dimprejur am mai ochit, ocazional, ciocãnitoarea (prrr, prrr, prrr), gaiţa (o recunoşti dupã nişte pene mititele şi bleu pe care le poartã la vedere şi care ies în evidenţã printre restul penelor cãcãnii), piţigoiul, sturzul, rândunica et caetera. Important e sã ai grijã ca nici una dintre sus-menţionatele pãsãri sã nu se cace pe tine, astfel încât e recomandabil sã nu şezi în parc pe o bãncuţã “pictatã” evident, sã nu poposeşti sub cablurile aeriene, sã nu te uiţi prea des în sus (îţi zic eu, rahatul de albatros cãlãtor în ochi nu e o treabã plãcutã sau igienicã).

Dâmboviţa şi lacurile bucureştene mai gãzduiesc şi raţe sãlbatice (Anas platyrhynchos), dar alea mãcar ştii cã nu ţi se gãinãţeazã în ochi. Ah, ba nu, stai cã şi alea zboarã. Oare raţele se cacã din zbor? Oare gãinaţul de raţã nu se cheamã rãţaţ? Cât de mare e un ou mic?

Pe terenurile virane din mãrginimile oraşului am fost şi mai surprins sã aflu de existenţa unor stoluri sãnãtoase de potârnichi (Perdix perdix), nişte fiinţe extrem de graţioase şi simpatice, neamuri cu fazanul, prepeliţa şi gãina, care puse la frigare – ah, devin redundant! – te apropie de transcendenţã.

Rozãtoarele sunt şi ele foarte bine reprezentate, chiar în buricul târgului. Nu zic de şobolani, cã sunt şobolani, dã-i încolo. În schimb veveriţa roşie vã e sigur cunoscutã de prin Herãstrãu iar în I.O.R. am vãzut prima oarã în viaţã un arici viu, adicã Erinaceus europaeus, consumator pofticios de gângãnii şi sursã constantã de drãgãlãşenie, adorabilitate, cuteness, kawaii sau cum vreţi sã-i ziceţi. Şi purtãtor de purici, pãduchi, cãpuşe, nematode şi alţi viermişori, deci încercaţi sã nu puneţi mâna pe el sau mãcar sã nu-l pupaţi franţuzeşte.

Oh, şi abia am ajuns la începutul bestiarului urban! Dar vã rog sã completaţi dacã aţi dat de alte interesante creaturi ale domnului în jurul cãscioarelor voastre. Şi vã las cu acest extraterestru invadator pui de broascã comunã (sau broascã râioasã? ajutaţi-mã, era prea mic) capturat şi apoi eliberat pe un drumeag prãfuit din sectorul şase.