Carpaţii accidentali (doi)

Vreau să-mi cer scuze că vă neglijez în mod sistematic, cititori dragi şi iubiţi; am avut numeroase angajamente urgente pe Yahoo! Canasta, unde vă invit şi pe voi ca să nu mai fiţi aşa trişti că vă scriu rar.

Ziua 1 – Zăduf, zăplaz and zărgheală

Cam aşa suna aerul din jurul nostru la Huedin. Pentru că ne aflam în miezul nicăierilor, cu raniţele-n spinare şi ochii injectaţi, printre indigeni cu priviri bănuitoare, la 60 km de ţelul zilei unu de expediţie.

Amuzându-ne puţin pe dinăuntru de faptul că magazinul de rochiţe şi pantofi mai vindea şi ţuică, am negociat pentru câteva “conserve” (fasole închisă etanş într-un fel de tambur metalic) de la rudimentarele stabilimente comerciale ale băştinaşilor şi ne-am pus în mişcare cu promptitudinea cucului din ceasornic.

“Alle gute Dinge sind drei”, spune vorba nemţilor, vorbă care se traduce aproximativ prin “Tronsoane de drum sunt trei”. Până la Răchiţele, până la Doda Pilii şi până la Padiş. Socoteala noastră era că puteam parcurge două dintr-însele pe jos, milităreşte, făcându-ne mai apoi un sălaş din cetină de brad la începutul celui de-al treilea şi mâncându-mă pe mine ca să supravieţuim o noapte în sălbăticie, stai, ceva nu e în regulă cu planul vostru băieţi.

Dar situaţia de urgenţă nu s-a ivit, căci zeul autostopiştilor ne-a presărat cu aripi măcinate de heruvim, ceea ce a atras ocaziile ca căcatul muştele. Şoferi ne-au fost următorii:

De la Huedin la Răchiţele, un moţ veteran cu o Dacie 1310 first edition. Deşi a protestat vehement la început, simţind probabil că nu e cuşer să duci patru oameni pe bancheta din spate, maşinuţa s-a dat de câteva ori cu curul de pământ şi ne-a plantat în faţa moşiei Boc, moşie alcătuită dintr-o casă bătrânească, o casă tinerească şi o pensiune luxoasă.

Puţin după poarta surprinzător de modestă a boierilor Boceşti, asfaltul se sfârşea, lăsând loc unui peisaj idilic, bucolic şi pastoral de primă clasă. Am ajuns în munţi bă!

De la Răchiţele la Doda Pilii, familia lui Neluţu, care pleca la cules de afine într-un Papuc verde-pădurar. Poate că nu toţi cititorii mei sunt limacşi de birou şi se va găsi printre voi cineva să nostalgească alături de mine la gândul unei goane sănătoase în spinarea unui furgon scârţâitor.

Printr-o minune, deşi forţa centrifugă ne pusese gând rău, nimeni n-a căzut în prăpastie şi nimănui nu i-a intrat pieptenele de afine în cur. Apusenii sunt plini de afine, à propos, iar afinele (Vaccinium myrtillus) sunt delicioase, pline de tanin, antimicrobiene şi ajută omul zilelor noastre în lupta lui crâncenă împotriva glicemiei.

Doda Pilii (ZĂU CE DRAC DE NUME E ĂSTA?!) e un cătun cu zece-cinşpe locuinţe înainte de Ic Ponor (ZĂU CE DRAC DE NUME E ĂSTA?!), pe unde trece Someşul Cald, în al cărui sân frigid şi totalmente ne-cald păstrăvul, cleanul şi alţi boişteni zburdă ca-n vremea pescarilor daci.

Paragraful de mai sus trebuia să conţină şi o referire umoroasă la “Doda Pulii”, dar nu ştiu ce pula mea s-a întâmplat, cred că mă decenţesc pe măsură ce îmi albeşte barba.

De la Doda Pulii (poftim!) la Padiş drumul a fost la fel de spectaculos, dar mult mai comod, deoarece un individ simpatic, degustător de etno-manele regionale, traversa în mod convenabil întreaga distanţă cu o dubă mare şi spaţioasă. Dubele sunt o chestie grozavă.

A se nota şi a se savura, Călin Crişan (nu Cătălin, ăla e apanajul şoferilor bătrâni rău) ficioring Luminiţa Puşcaş – Am o mândră şi mi-i dragă, vânzătoare la tarabă. Aşa sună şi răsună Ardealul, ţuca-v-aş ochii! Aşa doineau Horea, Cloşca, Crişan, Iancu cel mare, fără număr, pentru toţi crăişorii munţilor!

Şi iată-ne ajunşi la Padiş. Popasul Turistic Padiş, mai exact, unde am fost întâmpinaţi de către padişahul locului, nea Nelu, un om dintr-o bucată, înzestrat cu mult râvnita horincă limpede şi bună de prună, nectarul zeilor. O, ce contrast a făcut dânsa cu ţuicomicina muntenească, adică automat puturoasă, luată de la Bucureşti pentru cazuri de urgenţă. O, ce contrast.

Şi pentru că automat brigada a tras pe dreapta să-şi facă somnul de după-amiază iar eu mă confruntam cu obişnuita insomnie de vacanţă, am purces în pădure…

… unde m-am îmbuibat cu afine şi zmeurică, am ascultat ca pe un poem simfonic de Smetana susurul blând al izbucului local şi am constatat încă o dată belşugul acelor adânci şi sălbatice văgăuni. Nici n-am trecut bine de WC-ul improvizat al campingului, la o adică, şi am dat de o sumedenie de hribi.

Hribi le zice-n graiul meu moldav, reminiscenţă a copilăriei, pentru că sudiştii vor recunoaşte mai degrabă termenul de mânătarcă şi moţii le ziceau pitoance. Pe latineşte Boletus edulis, pe italieneşte funghi porcini, aceşti bureţi graşi sunt cea mai valoroasă născătură a pădurilor noastre, apreciaţi universal, global şi pretutindeni.

Din păcate, pitoancele pe care mi le-a dăruit prima sondare a codrului erau în mare parte viermănoase, astfel încât visul meu de a le prepara şi consuma ad-hoc mai către seară a rămas un vis.

Am mai văzut în pădure vineţele, gălbiori, râşcovi, iuţari căcălău. Când eram un mucos ne-bărbos, umbletul după ciuperci în lungile vacanţe bucovinene mi-era cel mai drag. Pula mea, mâncare gratis şi senzaţii de Indiana Jones gratis. Cum Apusenii oricum mi-au adus aminte de Obcini, la pârâul Padişului şezui şi plânsei.

Fugit irreparabile tempus, iar noi ne învârtim ca un proverbial coi într-o căldare, sclavi ai pasiunii noastre faţă de lucrurile mărunte!

Şi mai încolo ne-am uitat la cer, pentru că asta faci noaptea la munte, pentru că cerul era clar ca pălinca lui Nelu, stelele te copleşeau de numeroase ce erau şi din două-n două minute un meteor rătăcit se prăvălea către vârfurile brazilor. Norocoşi am fost, căci era fix una din nopţile alea când mica noastră planetă trece prin norul Perseidelor şi suferă, prin urmare, de meteorism.

Să-mi bag pula, uitasem cum e să vezi un cer de noapte în HD, departe de smogul şi luminile bolnave ale oraşului.