Carpaţii accidentali (doi)

Vreau sã-mi cer scuze cã vã neglijez în mod sistematic, cititori dragi şi iubiţi; am avut numeroase angajamente urgente pe Yahoo! Canasta, unde vã invit şi pe voi ca sã nu mai fiţi aşa trişti cã vã scriu rar.

Ziua 1 – Zãduf, zãplaz and zãrghealã

Cam aşa suna aerul din jurul nostru la Huedin. Pentru cã ne aflam în miezul nicãierilor, cu raniţele-n spinare şi ochii injectaţi, printre indigeni cu priviri bãnuitoare, la 60 km de ţelul zilei unu de expediţie.

Amuzându-ne puţin pe dinãuntru de faptul cã magazinul de rochiţe şi pantofi mai vindea şi ţuicã, am negociat pentru câteva “conserve” (fasole închisã etanş într-un fel de tambur metalic) de la rudimentarele stabilimente comerciale ale bãştinaşilor şi ne-am pus în mişcare cu promptitudinea cucului din ceasornic.

“Alle gute Dinge sind drei”, spune vorba nemţilor, vorbã care se traduce aproximativ prin “Tronsoane de drum sunt trei”. Pânã la Rãchiţele, pânã la Doda Pilii şi pânã la Padiş. Socoteala noastrã era cã puteam parcurge douã dintr-însele pe jos, militãreşte, fãcându-ne mai apoi un sãlaş din cetinã de brad la începutul celui de-al treilea şi mâncându-mã pe mine ca sã supravieţuim o noapte în sãlbãticie, stai, ceva nu e în regulã cu planul vostru bãieţi.

Dar situaţia de urgenţã nu s-a ivit, cãci zeul autostopiştilor ne-a presãrat cu aripi mãcinate de heruvim, ceea ce a atras ocaziile ca cãcatul muştele. Şoferi ne-au fost urmãtorii:

De la Huedin la Rãchiţele, un moţ veteran cu o Dacie 1310 first edition. Deşi a protestat vehement la început, simţind probabil cã nu e cuşer sã duci patru oameni pe bancheta din spate, maşinuţa s-a dat de câteva ori cu curul de pãmânt şi ne-a plantat în faţa moşiei Boc, moşie alcãtuitã dintr-o casã bãtrâneascã, o casã tinereascã şi o pensiune luxoasã.

Puţin dupã poarta surprinzãtor de modestã a boierilor Boceşti, asfaltul se sfârşea, lãsând loc unui peisaj idilic, bucolic şi pastoral de primã clasã. Am ajuns în munţi bã!

De la Rãchiţele la Doda Pilii, familia lui Neluţu, care pleca la cules de afine într-un Papuc verde-pãdurar. Poate cã nu toţi cititorii mei sunt limacşi de birou şi se va gãsi printre voi cineva sã nostalgeascã alãturi de mine la gândul unei goane sãnãtoase în spinarea unui furgon scârţâitor.

Printr-o minune, deşi forţa centrifugã ne pusese gând rãu, nimeni n-a cãzut în prãpastie şi nimãnui nu i-a intrat pieptenele de afine în cur. Apusenii sunt plini de afine, à propos, iar afinele (Vaccinium myrtillus) sunt delicioase, pline de tanin, antimicrobiene şi ajutã omul zilelor noastre în lupta lui crâncenã împotriva glicemiei.

Doda Pilii (ZÃU CE DRAC DE NUME E ÃSTA?!) e un cãtun cu zece-cinşpe locuinţe înainte de Ic Ponor (ZÃU CE DRAC DE NUME E ÃSTA?!), pe unde trece Someşul Cald, în al cãrui sân frigid şi totalmente ne-cald pãstrãvul, cleanul şi alţi boişteni zburdã ca-n vremea pescarilor daci.

Paragraful de mai sus trebuia sã conţinã şi o referire umoroasã la “Doda Pulii”, dar nu ştiu ce pula mea s-a întâmplat, cred cã mã decenţesc pe mãsurã ce îmi albeşte barba.

De la Doda Pulii (poftim!) la Padiş drumul a fost la fel de spectaculos, dar mult mai comod, deoarece un individ simpatic, degustãtor de etno-manele regionale, traversa în mod convenabil întreaga distanţã cu o dubã mare şi spaţioasã. Dubele sunt o chestie grozavã.

A se nota şi a se savura, Cãlin Crişan (nu Cãtãlin, ãla e apanajul şoferilor bãtrâni rãu) ficioring Luminiţa Puşcaş – Am o mândrã şi mi-i dragã, vânzãtoare la tarabã. Aşa sunã şi rãsunã Ardealul, ţuca-v-aş ochii! Aşa doineau Horea, Cloşca, Crişan, Iancu cel mare, fãrã numãr, pentru toţi crãişorii munţilor!

Şi iatã-ne ajunşi la Padiş. Popasul Turistic Padiş, mai exact, unde am fost întâmpinaţi de cãtre padişahul locului, nea Nelu, un om dintr-o bucatã, înzestrat cu mult râvnita horincã limpede şi bunã de prunã, nectarul zeilor. O, ce contrast a fãcut dânsa cu ţuicomicina munteneascã, adicã automat puturoasã, luatã de la Bucureşti pentru cazuri de urgenţã. O, ce contrast.

Şi pentru cã automat brigada a tras pe dreapta sã-şi facã somnul de dupã-amiazã iar eu mã confruntam cu obişnuita insomnie de vacanţã, am purces în pãdure…

… unde m-am îmbuibat cu afine şi zmeuricã, am ascultat ca pe un poem simfonic de Smetana susurul blând al izbucului local şi am constatat încã o datã belşugul acelor adânci şi sãlbatice vãgãuni. Nici n-am trecut bine de WC-ul improvizat al campingului, la o adicã, şi am dat de o sumedenie de hribi.

Hribi le zice-n graiul meu moldav, reminiscenţã a copilãriei, pentru cã sudiştii vor recunoaşte mai degrabã termenul de mânãtarcã şi moţii le ziceau pitoance. Pe latineşte Boletus edulis, pe italieneşte funghi porcini, aceşti bureţi graşi sunt cea mai valoroasã nãscãturã a pãdurilor noastre, apreciaţi universal, global şi pretutindeni.

Din pãcate, pitoancele pe care mi le-a dãruit prima sondare a codrului erau în mare parte viermãnoase, astfel încât visul meu de a le prepara şi consuma ad-hoc mai cãtre searã a rãmas un vis.

Am mai vãzut în pãdure vineţele, gãlbiori, râşcovi, iuţari cãcãlãu. Când eram un mucos ne-bãrbos, umbletul dupã ciuperci în lungile vacanţe bucovinene mi-era cel mai drag. Pula mea, mâncare gratis şi senzaţii de Indiana Jones gratis. Cum Apusenii oricum mi-au adus aminte de Obcini, la pârâul Padişului şezui şi plânsei.

Fugit irreparabile tempus, iar noi ne învârtim ca un proverbial coi într-o cãldare, sclavi ai pasiunii noastre faţã de lucrurile mãrunte!

Şi mai încolo ne-am uitat la cer, pentru cã asta faci noaptea la munte, pentru cã cerul era clar ca pãlinca lui Nelu, stelele te copleşeau de numeroase ce erau şi din douã-n douã minute un meteor rãtãcit se prãvãlea cãtre vârfurile brazilor. Norocoşi am fost, cãci era fix una din nopţile alea când mica noastrã planetã trece prin norul Perseidelor şi suferã, prin urmare, de meteorism.

Sã-mi bag pula, uitasem cum e sã vezi un cer de noapte în HD, departe de smogul şi luminile bolnave ale oraşului.