Vama rãniţilor

M-am întors domnilor! De data asta cre’ cã-i definitiv. N-am sã zãbovesc prea mult în faţa calculatorului (avid fiind de câteva beri reci dar nasoale în Bucureştexas), dar am sã notez câteva detalii despre mica escapadã pe care tocmai am întreprins-o.

Se face cã am avut ocazia sã vizitez Vama Veche pentru prima oarã din 2005. (Evident, dacã n-aş fi avut ocazia sã huzuresc gratis într-o amplã piramidã cu home cinema şi masã de ping-pong lângã pat, m-aş fi dus sã campez la Doi Mai sau la bulgari.)

Vama Veche e dezolantã. Aduce a Eforie Nord în agonie, pute a hoit şi e plinã de boschetarzi ignobili şi neamuzanţi care au impresia cã [banii, ţigãrile, berea] tale sunt şi ale lor. Ceea ce este greşit. Da, e frumos sã fii boem, sã dormi pe unde apuci şi sã bei Unirea. Şi eu fac asta. Dar e frumos doar atunci când ieşi în evidenţã astfel, nu când eşti unul dintr-o mie de boschetarzi în cãutare de ţigãri ca o liotã de zombii flãmânde şi în nici un caz nu e frumos sã umbli beat. Iarba se fumeazã şi ea cu stil. “Legalele” îţi fac rãu.

Deşi sufla vântul ca-n pampas de aglomerat ce era, nu te puteai apropia noaptea de nici o terãsuţã cãcãcioasã pentru cã toate bubuiau de-o muzicã care oricum nu vãdea gusturi excepţionale. De la Rammstein la Placebo, ritmurile pubertãţii fãceau legea. Mai dã-le în pizda mã-sii, cârciumare, lasã oamenii sã asculte marea cum se cuvine. La mare se ascultã marea. Şi atât. Cum pula mea sã nu am unde asculta noaptea marea. La mare.

Pe timp de zi, însã, mi-au plãcut multe.

Plaja de la “Cosmos”, înainte de Durankulak. Kilometri de nisip şi câmp, declanşaţi în mod triumfal de o cârciumioarã care aduce cu nudy-barul din Doi Mai. În pitorescul repertoriu al radiourilor bulgãreşti, Costi Ioniţã stârneşte valuri cu “Facem show ca la Paris”, care e mai catchy decât orice alejandro, mamasita sau papa l’americano. Berea se menţine la o pula leva jumate (trei lei), ceea ce e grozav, fiindcã e oricum o bere mai bunã decât berea noastrã.

Apa. Întotdeauna am fost un fan al apei din Marea Neagrã. Ştiu cã e poluatã ca un cur şi probabil la bãtrâneţe o sã am trei urechi, da’ e mult mai puţin sãratã ca apa de mare adevãratã. Pot sã mã plimb pe sub ea ca un guvide vioi şi nu usturã.

Mâncarea din Vama Veche. Cine mã cunoaşte pre mine ştie şi cã eu sunt nu unul, ci trei sau patru gurmanzi. Ei bine, la vamaioţi haleala costã binişor (dar nu exagerat, cam ca într-o cârciumã semicentralã de Bucureşti) şi e extraordinar de bunã. Aş scoate în evidenţã frigãruile şi pizza de la Frontiera sau tocãniţa de rapane şi midiile în usturoi de la Liana/Lyana/?. Pentru gustãrile dintre gustãrile dintre mese, şaorma şi clãtite se gãsesc pe toate drumurile, sunt OK şi nu ard la buzunarul obişnuit cu naitlaiful de capitalã.

Foto (în sensul acelor de ceasornic, începând cu berea): cea mai naşpa bere din România, porţie enormã de “fish and chips” ficiuring sos-tartar-cu-smântânã-în-loc-de-maionezã, sus-numitele midii în sos de usturoi, o sãlãţicã taboulleh, şalãu Meunier & cartofi cu rozmarin, limonadã.

O scurtã expediţie la tourist traps-urile Balcic şi Kaliakra. Rinichii rezistã.

Mangalia. Un orãşel paşnic pe care îl iubesc mult. Are îngheţatã turceascã (gumoasã, cu mastic, aproape la fel de bunã ca la “Istanbul” pe Decebal), plajã cu nisip fin, familişti, peşte proaspãt, bombe cu bere ieftinã, bãrcuţe nenumãrate – ce poate sã fie mai agreabil?

Ah, Hollywood Boulevard-ul lor, cu stelele funerare ale lu’ Ţociu şi Palade.