Plec cu cortu-n spinare. Sper să bată semnalul cu interneţi acolo unde plec. E mişto acolo unde plec, e pustiu şi poţi să fii nudist cât vrei. Dar trebuia să împart cu voi chestiunea de mai jos.
Cine s-ar fi gândit că o cioară e cea mai bună metaforă pentru toată natura umană de la un cap la altul? După cum ar fi zis Wulff şi Morgenthaler, there are basically two kinds of people. Să vedeţi clipuţul până la capăt, zic.
Okei, hai să vă explic care e situaţia. De câteva zile locuiesc într-un şantier, nu pentru că m-aş fi mutat într-un şantier ci fiindcă şantierul a venit la mine să înlocuiască un parchet vechi de optzeci de ani cu un parchet frumos din bambuşi care va ţine douăj’ de ani.
Acestea fiind spuse, vă scriu scurt din biroul improvizat în scara blocului, de unde răsună pasiunea mea redescoperită pentru muzica de negri (să-i sperie bine pe vecini, care nu-s foarte progresişti şi nu şi-ar dori negri în scară).
Până una alta Mîţa noastră merge la căldură (nu întrebaţi ce anume m-a inspirat, chiar nu-mi pot imagina, hm!), apoi vă mai scriu cât de curând fiindcă săptămâna viitoare voi fi bosquetard la cortărie, pe o plajă amplă şi pustie despre care voi probabil că nu ştiţi.
Cum stăteam eu azi dimineaţă şi mă uitam la reţete raw vegan în timp ce-mi preparam micul dejun al campionilor (omletă cu mici) (mă uitam la reţetele ălora doar ca să mă amuz, voi ce credeaţi?) m-a lovit o revelaţie: budismul, frăţică!
Spre deosebire de religiile avraamice, budismul e un băiat de treabă. Nu dă cu pumnu-n masă, nu-ţi interzice nimic, nu are zei atotputernici. Îţi dă recomandări şi te asigură că dacă eşti, în general, un om bun şi paşnic, poţi să fumezi marihuană ilegală sau să faci sex în fund fără să te naşti runda următoare arici de mare sau altceva naşpa.
Mai departe, dacă tot speculeşte unu-altu’ că Iisus s-ar fi plimbat prin lume mai ceva ca corabia lu’ Anton, iaca Mîţa!
Şi pentru că tot am ajuns pe meleagurile mitologiei grecoromane, cea plină de falusuri de care suntem cu toţii îndrăgostiţi, uite una mică cu Mîţa şi eroii!
La un moment dat vorbeam despre prepuţul lui Iisus şi tare ne mai veseleam. Astăzi, să ne apropiem privirile de alt penis al altui personaj mitologic şi să ne veselim asemenea.
Gagiul din imagine nu (chiar nu!) este o mâzgăleală de pe pereţii beciului meu. Este o frescă foarte legitimă din locuinţa unui roman foarte respectat din Pompei.
Cândva, oamenii nu se jenau să-şi picteze aşa ceva în casă. Cândva, oamenii nu se jenau să-şi fluture pula şi poate că v-aţi dat seama de-a lungul anilor că acest blog încearcă tocmai asta, să vă scuture de jenă. De aceea vreau să vă povestesc câteva mici amănunte din viaţa şi opera zeului Priap, la care nu mă voi referi folosindu-i numele latinesc pentru că ar fi prea amuzant şi n-aţi mai percepe serioşenia acestui articol.
Căci romanii îi ziceau, ţineţi-vă burţile, Mutunus Tutunus. Dap. Un popor care venerează un zeu pe nume Mutunus Tutunus trebuie să fi fost un popor mişto.
Dumnezeu există, în pula mea.
Juniorii noştri au dat Bacul şi au belit coceanul pentru că de data asta Bacul s-a desfăşurat aproximativ cum trebuie (ok, subiectele sunt în continuare ridicole) şi nu ca pe vremea mea, când unii fraieri pierdeau nopţi învăţând şi prostul satului lua note mai mari fiindcă mă-sa şi ta-su au dat nişte lei “de protocol” sau fiindcă nu-i împiedica nici dracu să transcrie ceva dintr-o carte şi gata. Şi mai eram eu, care-s deştept din fabrică şi le dădeam mucu’ şi fără să învăţ, şi fără să umblu cu fofârlica.
Zic aproximativ cum trebuie pentru că sunt convins că în multe licee s-a furat încă ca-n codru şi că nivelul ăsta (promovabilitate 40 la sută pe Bucureşti) e umflat. Ştiu pentru că am avut şi eu colegi la viaţa mea, şi asta într-un liceu cu ştaif.
Aseară, în zona Dorobanţi-Perla, un pâlc de oameni la stop. În fruntea pâlcului, un american grizonând, cu o figură simpatică şi accentul ăla delicios care bate spre idiş, urla în telefon.
Can’t hear you, I’m in Romania.
Romania!
Ro-may-nee-a! RO-MAY-NEE-A.
Yeah, it’s a country or something like that.
What’s it like? It’s like New York 75 years ago.
În prima zi am tras o hoinăreală prin Tîrnovo.
A doua zi am pornit spre Ruse, nu înainte de a face un mic ocol ca să vedem şi pitorescul Arbanasi, un fel de sat de vacanţă pentru fanarioţi, aşezat în mod foarte convenabil pe un deal cu panoramă. Panorama e aşa:
Acum că în sfârşit am timp de butonat leptocul şi că au venit şi pozele, ar fi cazul să fac o scurtă recapitulare a ceea ce am întreprins uichendul dinainte de uichendul trecut, pentru că a fost interesant.
Dacă căutaţi două zile de relaş într-un cadru pitoresc şi fără cine ştie ce cheltuieli, faceţi şi voi treaba asta, căci raportul exotic/departe e cu siguranţă cel mai bun pe care-l poţi obţine din Bucureşti. Este vorba despre o excursie la Veliko Tîrnovo, cu popas la Ruse pentru că şi la Ruse e mişto.
Ş-am pornit sâmbătă dimineaţă, din faţă de la Horoscop (asta-i la Unirea), în jos pe Giurgiului ca să trecem Dunărea şi să vedem ce-i de văzut.
Ne-am oprit doar la o benzinărie Rafo (cu un pronunţat aer de Arizona) să bem un pepsi cola fiindcă doi dintre noi ne luptam cu o mahmureală insistentă. A fost pitoresc să vedem maşinăria de făcut baloţi făcând baloţi pe o tarla de alături.
Cât ai clipi, eram în bălgarska. Podul costă 25 de lei, dacă-l treci dinspre noi. Invers costă doi euro. Încă treij’ de lei te costă vinieta bulgărească, pe care, evident, e bine s-o ai.
Somnul Raţiunii a profeţit! Vei bea bere cu un luptãtor de sumo în beciul castelului.
