Melancolicii anonimi

Septembrie e o lună urâtă pentru că într-însa îmbătrânesc eu (Eheu! Eheu fugaces labuntur anni) şi pentru că într-însa se termină vara. Gospodarii se întorc din concediu, îşi scot Daciile Duster la bulivar şi încep să ambuteieze.

Mâine, poimâine, vremea va deveni pişăcioasă şi va ploua pe noi cu stropi mici şi reci care nici măcar nu vor mai face să se vadă piepţi sub tricouri albe pentru că peste toate tricourile albe din oraş vor începe să se aştearnă pulovăre miţoase, de-alea care se încarcă static şi te curentează ca dracu.

Te trezeşti dimineaţa cheaun, după trei ore dormite vag, în care ai visat că locuiai în oraşul pe care l-ai făcut aseară în Simcity şi meseria ta era să speli un veceu pe o şosea pe unde nu circula nimeni, da’ veceul era în permanenţă năclăit cu rahaţi din neant.

Încerci să vorbeşti cu oameni, să le transmiţi sentimentele tale despre această dimineaţă dar nu ţi-ai fumat ţigarea, n-ai băut nici cafea şi tot ce reuşeşti să articulezi e “Ngîh!”, ceea ce relevă faptul că nu-i o dimineaţă bună pentru vorbit cu oameni, ci mai degrabă pentru chestiuni solitare cum ar fi ascultatul de muzică.

Josef Schmidt, evreu bucovinean, a fost un tenor de talie mondială, cu un plămân şi-un laringe comparabile cu ale lu’ Pavarotti, zău. Spre întristarea întregii omeniri, după ce a reuşit cu chiu, cu vai să scape din Germănica fascistă, artistul şi-a încheiat socotelile cu respiraţia la vârsta de doar 38 de ani din pricina bolii şi mizeriei dintr-un lagăr elveţian pentru refugiaţi. Bravo, Elveţia!

Şi totuşi, lui Josef Schmidt îi plăcea toamna. OK, deci toamna nu-i aşa naşpa.