Utopia Balcanica

Trei culori ţin minte eu, roşu, galben şi cu bleu

Incidentul incidentelor: acum câteva zile Marcel n-a cântat o strofă din imnul naţional al românilor verzi, fiindcă era cu Traian într-însa. Mie mi se pare amuzant. Fronda e mişto, orice culoare politică ar avea ea, da’ uite Marcele cum iei amendă degeaba şi nu rezolvi nimic. De coaie adevărate dădeai dovadă dacă cântai acu’ douăşcinci de ani Trei culori cunosc pe lume fără strofa cu roşu.

À propos, imnul ăla era un imn mult mai fain. Ştiu că legea (în legătură cu care am fost, cu siguranţă, întrebat!) îmi permite să-mi dau cu părerea despre aproape orice, dar nu despre Sfântul Imn Naţional al Românilor Verzi Deşteaptă-te, Române

…aşa că voi declara exclusiv despre poezia Un răsunet de Andrei Mureşanu că este anacronică şi de căcat. De la cap la coadă. Pentru vremea ei era mişto, da’ zău, era o vreme retardată.


Textul începe să fie din altă epocă când bate moneda aia obosită cu “neunirea cea oarbă la Milcov şi Carpaţi”, de parcă a avea două ţări în loc de una ar fi în vreun fel un lucru rău. Devine tont bine când sunt invocaţi Corvineştii (care erau, în cuget şi-n simţiri, mai unguri ca un kürtoş umplut cu gulaş) într-un cântec care se pretinde de un naţionalism spumegând, ceea ce oricum nu-i OK.

Ca să nu mai zic de strofa care-i îndeamnă pe bătrâni, tineri, ologi, voinici să sară-n luptă ca dobitocii ca lupii-n stâne şi de toate celelalte strofe care sugerează că conflictul armat ar fi o soluţie viabilă pentru ceva. Ştiu, l-am criticat pe Wagner că nu l-a făcut pe Lohengrin mai bătăios, dar aia e ficţiune plasată într-o epocă când se vărsa sânge mai des decât merg eu la Micro să-mi iau ţigări.

Ah, şi mai e versul odios care ne aminteşte cu inocenţă şi candoare că “oastea e creştină”, ceea ce înseamnă, cititorule, că tu şi cu mine, nefiind creştini, nu suntem moldo-valahi, ci monştri cu tentacule de pe planeta Tănase, descoperită la mult timp după ce NASA şi-a terminat lexiconu’ de mitologie antică. Mă leeeşi?


Gottlose raus!

Chiar aşa, sunt eu paranoic sau cînd copilăream eu demult sub ateul Iliescu am învăţat că se cântă primele 4 strofe, nu strofele 1, 2, 4 şi 11?

Mă rog; una peste alta, Trei culori (varianta lui Porumbescu, nu cea tovăraşească) ar fi mult mai potrivită ca cântec de stadion al unui popor, că exprimă o iubire sinceră, nu un îndemn la smardoială după bloc. Şi se ştie că tot ce-a compus Porumbescu e mişto, ne-o pot garanta albanezii care au şi ei un imn de Porumbescu.

Zic “ar fi” nu “este” fiindcă Houston, mai avem o problemă. Nu mă leg în nici un caz de steagul mândrei noastre ţări pe care o iubesc tare tare de tot, dar combinaţia roşu-galben-albastru este hidoasă. Pe bune, n-ai să întâlneşti coloristica asta decât la latinoamericani (care sug kitsch din ţâţa mamei, da’ la tropice kitschul mai merge) şi la africani, care sunt africani, ceea ce înseamnă cu siguranţă că nu şi-au ales singuri drapelul, ci au primit de la puterile coloniale ce rămăsese pe fundul sacului.

Dacă despre imn v-a spus-o un om de litere, pe asta v-o spune un grafician, adică tot eu. Nu tu complementaritate, nu tu non-culoare care să le scoată pe celelalte două în evidenţă, nu, frate! Trei, doamne, şi toate trei culorile primare, să nu cumva să ne scape ceva. Să avem totu’ pe steag. Eu zic că-i dovada unui mare, mare complex de inferioritate, ca la oamenii ăia care conduc maşini de teren în oraş fiindcă au pula mică, adică toţi oamenii care conduc maşini de teren în oraş.

Stema confirmă cu vârf şi îndesat. Serios, hai să numărăm elementele de pe stema despre care vorbesc eu acum, care nu este stema României, fiindcă nu am voie să mă leg de ea, ci una care seamănă foarte mult cu ea: trei acvile cu trei ciocuri şi două cruci, capul de bour cu stea în frunte, leul fioros, podul lui Apolodor, cele şapte cetăţi de scaun, doi delfini, doi sori, trei semilune, două săbii, o ghioagă. Mai multe animale decât a găzduit vreodată grădina zoologică din Rădăuţi.

În loc să fie elegantă, imprimabilă pe steag, ţinubilă minte de către copii, dumneaei este concepută ca un ghiveci care urlă “Uite, avem şi noi un imperiu mare, mare! Am reuşit să anexăm într-un fel sau altul toate provinciile astea reprezentate grafic cu măiestrie pe stema noastră bogată!”. Ah, cumva admiteţi că marile noastre provincii au fiecare istoria ei, identitatea ei, aş îndrăzni să zic chiar poporul ei? Dar ideea de stat federal tot vă pute? Atunci frăţie, măcar să keep it simple!


Sau măcar faceţi-o amuzantă, cum numai botswanezii ştiu.

Ie-te la Albania: un vultur cu două căpăţâni. Bulgaria? Trei lei şi o coroană. Ungaria? O cruce, o coroană şi nişte dungi. Ucraina? O furcă.

Poate n-aţi înţeles, morala acestei enorme cârcoteli e că albanezii ne dau clasă la simbolistică. Mâine, poimâine au să ne înveţe meserie şi la… ah, stai, ei au deja şi impozitul, şi TVA-ul zece la sută.

Nu te supăra, Mozambic, da’ nici steagul tău nu e chiar designed by Gucci.

ecouri

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
ecouri