Maha love, not war

Episodul doi din epopeea rahoviană. Nebunia a început cu Ternipe, un ansamblu unguresc care nu-i briliantul din coroană, dar pe care l-aş invita cu drag la nunta, înmormântarea sau serbarea mea câmpenească, cu repertoriul lor de (ştiu, am folosit şi ieri cuvântul) evărgrinuri ţigăneşti: Muro shavo, încă un Iag bari, Tutti frutti te kelas. Nu insist.

Iar din motive strict obiective, cari nu ţin de mine şi mă mâhnesc, am fost nevoit să absentez de la finalul glorios al Balkanikului festival, cu turcii de la Baba Zula, despre care am înţeles că-s psihedelici.

Dar e tocmai bine că i-am ratat, pentru că prestaţia Mahala Raï Banda nu lăsa loc de ceva mai spectaculos.

Dap, Mahala Raï Banda au rupt baraca, după cum ar zice cineva care cunoaşte şi face uz de expresia “a rupe baraca”. Scena mică, intimă şi publicul trecut printr-un filtru minim al obscurităţii protagoniştilor mi-au adus aminte de Manu Chao când a venit acu’ trei ani la B’estfest şi luzării erau toţi duşi la Nelly Furtado. Şi muzica de zbânţuială a lui Manu (mai puţin în faza Sibérie, lol) se apropie de muzica Mahalagiilor.

Ca şi Maria Tănase, dacă vreţi, Mahala Raï Banda sunt un produs de export. Ambii se îndepărtează bine de tot de folclorul bunicilor (ăla rural, “autentic”) dar sunt făcuţi pentru mediul urban, pentru scenă. Şi ca Daciile Delta făcute pentru afară care aveau suspensii şmechere, Mahala Raï Banda au un sunet lucrat şi lustruit. Sună a muzica zilelor noastre fără să se ieftinească în engleză, Radu de la Bosquito, sau să bage chitări electrice.

Cum sunt ei aşa, “best of both worlds”, Clejani plus Zece Prăjini în Bucureşti egal lăv gen, dacă ar fi să trimitem în lume o sinteză a muzicii moldovalahe, pe ăştia ar trebui să-i trimitem. Băieţii au şi ambitusul metalic al unui mehter otoman (sau al unui big band de swing, de ce nu?) şi căldura lăutarului sudist care-ţi zice noaptea una nazală, de inimă rea. La un loc. Gândiţi-vă!

Ei bine, dacă Haiducii de ieri au insistat pe “folclor autentic” şi-au aşteptat până la ultimul bis ca să ne ofere un pic de manelă din folclorul viu (dar, ah! şi iar sunt trist!, fără opturile supranaturale ale Carolinei), Mahala Raï Banda ne-au introdus direct în atmosferă cu una dintre piesele lor de rezistenţă, Eşti sexi. Aia-i o melodie super.

În ţigăneşte am putut auzi mai încolo un Dicta mamo chi bori de mare clasă, fără care chiar nu se putea, da’ şi încă un Iag bari (al treilea sau al patrulea în cadrul festivalului?). Ne-am întors şi la rădăcini cu Vreau să-mi spui inimă şi Of, ce dor, ce chin, ce jale.

Ah, şi Zabracadabra, şi Hora din mahala, şi Spoitoreasa şi câte şi mai câte. Tacâm complet, exact la ce mă aşteptam. Surpriza serii a fost, în schimb, pe post de bis. Ca un fel de “na, bă, Slobodane, cum se face”, Mesecina. Păi trebuie să ai coaie ca să faci asta.

Când ai o fanfară bună, vioară bună, bas bun, acordeon bun şi coaie cât bidoanele de apă Cumpăna, viitorul arată, şi mai ales sună, şucar.