Şchei, teacher, leave the kids alone

Ziua doi: Siberia peste noapte

După cum ştiţi deja, eram prin frumoasa cetate de sub Tâmpa. Ratând micul dejun pe motiv de trei nopţi nedormite şi-o uşoară mahmureală, am băut pe fugă o cafea în hol la Aro Palace, savurând easy listening-ul pur hotelier pe care îl iubim cu toţii (Abba la saxofon anyone?).

Băi, şi s-a lăsat, fraţilor, un frig de ţi se stafideau testiculele!, tocmai când aveam în plan o plimbare de toată frumuseţea. Da’ am înghiţit în sec şi am pornit la drum cu eroism pentru că se prefigura o zi interesantă.

Ne-am lăsat conduşi de îndrăgitul Eftimie de-a lungul pârâului Graft, în care îşi aruncau căcatul strămoşii săi. Graft înseamnă ceva? eu ştiu că nu, cre’ că-i nume propriu sau pervertire săsească a lui Gruft care-nseamnă groapă, hău, mormânt.

Promenada de partea aia a cetăţii e foarte plăcută, deşi la primul urcuş am gâfâit mai ceva ca nişte turci încărcaţi cu treij’ de kile de iatagane fiecare. Vezi, de-aia era bine cândva să ai dealuri la îndemână.

Am vizitat Turnul alb şi Turnul negru, pe scări, podeţe şi poteci foarte curat amenajate, întâlnindu-ne chiar cu nişte minore nostime care făceau leţduit (ăsta este noul meu termen pentru strânsul de PET-uri) prin zonă. După cum ne aşteptam, Turnul alb este alb. Cel negru este gri şi are în vârf o piramidă de sticlă demnă de Luvru sau de vila unui înalt dregător de masoni. Ambele erau încuiate da’ priveliştea făcea toţi banii, mai ales că era gratis.

De-acolo am coborât părăsind cetatea şi pătrunzând în ceea ce se cheamă Şcheii Braşovului, cartierul locuit de valahii locului şi slavii locului, nişte bulgari românizaţi ulterior.

Până spre 1900, românii erau abia a treia etnie în Braşov, după nemţi şi unguri, şi n-aveau voie în cetate decât la ocazii. Mahalaua lor e un loc aparte din aceeaşi pricină, cu construcţii mici între dealuri pitoreşti pe care aş fi vrut să zburd dacă nu era ploaia aia atât de rece şi de naşpa. Şi de udă. Am menţionat că era naşpa?

Lângă biserica românilor şade înmormântat Titulescu şi tot acolo se află ceea ce braşovenii numesc pompos “prima şcoală românească”, locul unde s-au ţinut primele cursuri în limba română în secolul şaişpe şi unde diaconul Coresi, un muntean pripăşit pe-acolo, a tipărit pentru prima oară o tipăritură în româneşte, prin xilogravură, la doar o sută de ani după ce restul culturilor europene adoptaseră deja net superiorul tipar gutenbergian, da’ tot e mare lucru. Tiparniţele vechi îmi plac la nebunie, mai ales că îmi aduc aminte de matriciala mea Olivetti din anii nouăzeci.

Ce băteam cândva cu parul
azi se bate cu tiparul.

Micul muzeu din şcoala cu pricina e plin de carte veche – o bijuterie!, deşi curatorul, un popă pe nume prof. dr. Vasile Oltean, vă va împuia cu siguranţă capul cu interpretări trase de păr şi chiar enormităţi ştiinţifico-fantastice despre pohtele supereroului Mihai cel viteaz, dacii cu capul ţuguiat şi cum fiecare obiect de-acolo e primul din lume. Câtă vreme nu-l luaţi prea în serios, e un ins super hâtru şi amuzant.

(Domnu’ Oltean, nu uitaţi, până una alta, că Coresi a făcut la Braşov primele cărţi în româneşte nu fiindcă ţinea în mod deosebit la şcheieni, ci fiindcă în Valahia natală nu-i dădeau voie fraţii Rumâni Verzi din mitropolia Ungrovlahiei, strămoaşa BOR, să tipărească decât în slavonă. O, ironie!)

După un popas la strada Sforii, berica Ciucaş a avut grijă mai apoi să ne hidrateze gâtlejele în aerul curat de pe Tâmpa. Căci am urcat pe Tâmpa cu telefericul şi-am băut nişte beri sub literele hollywoodiene despre care prof. Oltean cu siguranţă ar zice că sunt primele din lume. Cunoşteam deja panorama de-acolo; merită, mai ales că un urcuş pe sârmă te costă nouă lei iar un urcuş pe jos te costă doar oleac’ de timp şi e foarte refrişant.

Am coborât pe potecuţa celor douăşcinci de serpentine (mică parte dintr-un traseu propus în broşura despre care vorbeam ieri) până-n piaţa Sfatului, unde firma brutăriei nemţeşti Come Bäck ne-a oferit un joc de cuvinte sesizat de prea puţini colegi de condei (Bäck) şi o literă M făcută din două F-uri ca să sugereze “Coffe”. Ce pana mea e “Coffe”? Nu înseamnă cafea în nici o limbă. Hai, frate.

Dar asta mă interesează prea puţin pentru că nu mănânc firme luminoase, ci mâncare. Produsele nemţilor cu pricina sunt faine, acoperă o paletă vastă de gusturi şi-s ieftinuţe având în vedere buricul târgului. Eu unul am consumat un soi de mini-piţă pufoasă cu ton, roşii, porumb etc. (să fi costând vreo cinci lei) şi nişte rulouri cu ciocolată alături de o cafeluţă banală. Nu-s un împătimit al cafelei şi al dulciurilor în general, în schimb toate sărăturile caşcavaloase şi şuncoase din acel stabiliment arătau şi se gustau grozav, garantez.

Mai departe trebuia să luăm un autobuz decapotat pân’ la Prejmer, unde să ascultăm nişte muzică faină în cunoscuta lor biserica fortificată. Aceeaşi ploaie sinistră ne-a împiedicat să comitem acest gest, astfel încât antemenţionatul domn Macedonschi (gagiul de mare ispravă de la APDT) a avut grijă să mute evenimentul în Bastionul postăvarilor, renovat de curând după o reţetă modernă. În plus, ne-a încălzit cu un ceai mişto.

Într-o acustică bunuţă, deşi cu niţel ecou, cam aşa, ca într-o baie mai mare, fetele din cvartetul Corona au produs niţică atmosferă barocă prin Canonul lui Pachelbel. În rest, muzică uşurică, de Tom şi Jerry – Mica serenadă, Brahms (dansul ungar nr. 5), un Şostakovici (valsul nr. 2), ca să înţelege şi bloagherii ceva. Abia aştept să le aud cântând treburi mai serioase, de epocă, într-o veche biserică săsească (ceea ce japonezul care le îndrumă m-a asigurat că se va întâmpla).

După încă nişte beri am încheiat seara la Trattoria Tassi, unde colegii de breaslă au atacat pizzele şi pastele (mi-a mirosit şi a midii, cre’că de la Roxana) iar eu am pescuit un şalău meunière cu prea puţin unt şi câteva capere minuscule, dar însoţit de o garnitură excelentă cu fasole verde, conopidă şi chiar varză de Bruxelles, de care nu mai mâncasem de ani de zile. Pastele arătau bine de tot, cred că mi-a părut niţel rău că n-am mâncat mai degrabă nişte carbonara săţioase.

Connaisseurilor, am remarcat un lucru fain: cârciuma cu pricina e printre puţinele locuri în care am intrat în ultima vreme unde ştiu să-ţi aducă coniacul ca la carte, în pahar mare cu picior scurt, încălzit. Am apreciat acest lucru. Deşi mie-mi place coniacu’ doar în pahar de uischi, rece ca gheaţa, cu gheaţă.

Seara s-a finit într-o altă bombă non-stop, în sunet de nostalgii pensionăreşti cu bătrânul Eftimie, bătrânul Julius şi mai puţin bătrâna Elena, la un coniac cu gheaţă, cum îmi place mie, da’ stins cu apă minerală fiindcă n-aveau şveps. Nicăieri nu-i perfect. Da’ înăuntru era cald (când nu lăsau ţăranii uşa deschisă) şi cred că ăsta-i singurul lucru care importa ţinând cont de lapoviţa scârboasă care acaparase urbea.

Când dă frigul nu-i de glumă,
fie că-s zăpezi sau brumă.

Duminică dimineaţa admiram pădurile ninse, prindeam micul dejun la hotel (săţios!) şi părăseam Braşovul cu gânduri senine, aşteptând cu mare interes să mă întorc, mai ales că-n vagonul restaurant se fumează, ieei.

De asemenea, pula. Am făcut atâtea paragrafe şi nu am folosit cuvântul pula. Pula, pula. Uite-aşa, ca să nu ziceţi că e articol plătit şi că nu mai sunt băiat de băiat.