Am ajuns tardiv la “revoluţia Pârvan”, când gaşca se cam spărgea. Joi şi vineri nu ştiam nimic despre ce se întâmplă acolo. Dac-aş fi ştiut, aş fi fost oricum convins că-i o chestie interioară, care nu mă priveşte.

Abia când am intrat în amfiteatru m-au pus jurnalistul rătăcitor şi alţi vechi prieteni în temă vis-à-vis de ochiupaiul cu pricina. Hai să vă zic ce-am văzut acolo.

În primul rând, ce-am văzut acolo nu a fost un eşec total. Ţineţi cont că eu sunt de obicei primul la cârcoteală. Puteţi citi tot la Ursulean desfăşurarea evenimentelor mai pe larg.

Ce-am văzut acolo a fost un semn (discret, dar un semn!) că mai există câteva zeci de nebuni cu oareşcare spirit civic. Dacă nu ştiţi ce-i ăla, spiritul civic este acel duh cari te umple şi care împiedică statul să mănânce ficaţii cui vrea, când vrea, şi să se cace pe tine, pe afacerea ta, pe casa ta şi pe parcul în care-ţi plimbi câinele, dându-ţi cu un Wunderbaum pe la nas doar ca să te ţină în viaţă întru continuarea abluţiunii fecale. Pentru că statele tind să facă asta dacă nu există spiritul civic. Hai că ştiţi foarte bine despre ce vorbesc.

…şi pentru asta copiii noştri tre’ să aibă unde face bastonaşe.

N-am văzut anarhişti, comunişti, fascişti susţinând ideologii şi n-am văzut un “occupy Wall Street” neaoş, că nici n-aş fi stat să mai trag cu urechea. Am văzut nişte băieţi preocupaţi de chestia elementară care este condiţia educaţiei într-o societate şi rolul universităţii ca agoră pentru dezbateri civice. Un rol esenţial, pentru că să înveţi poţi şi singur.

Şi, poate înainte de toate, am văzut nişte băieţi cerând mai mulţi bani pentru educaţie. Dacă tot există un buget smuls din buzunarele noastre, bugetul ăsta trebuie să se împartă având în vedere priorităţile unei societăţi care-i în agonie.

Doi la sută pentru învăţământ şi cercetare e ridicol şi penibil. Doi la sută ne plasează în aceeaşi divizie cu Noua Guinee, Guineea, Guineea-Bissau şi Guineea Ecuatorială, ţări în care problema e că vine crocodilul noaptea şi te mănâncă, nu că ies copiii semianalfabeţi din băncile liceului şi analfabeţi total din băncile facultăţii.

Din bucata mea de pâine / creşte-un cetăţean de mâine!
Daţi un chior / pentru profesór!
Daţi ciolan / şi lu’ Pârvan!

Am văzut în amfiteatrul ăla neîncălzit un precedent pentru mişcările studenţeşti ale anilor care vin. Un nou mit fondator pentru cei care erau prea tineri să prindă primii ani ’90. Sper că textul final, care se redactează diseară, va fi mişto şi pertinent şi frust şi fără exprimări romanţioase despre extorsiuni ale degajamentului eludând meandrele concretului, pelicanul sau babiţa, ca să-l pot da mai departe şi eu. Şi ca să vă chem pe urmă şi pe voi să ocupăm împreună alte amplasamente.

Dar precedentul ăsta a fost (şi este, că nu s-a fâsâit chiar de tot) un precedent timid şi cuminte. Nu e o problemă a mişcării în sine, e o problemă a mentalului colectiv de-aici.

O mişcare studenţească, apostrofaţi-mă dacă nu spun adevărul!, are ceva şi dincolo de nucleul dur de înflăcăraţi care redactează împreună manifeste şi se ceartă pe virgule. Are pentru fiecare “vizionar” din amfiteatru doi, cinci, zece oameni în stradă, oameni care n-au luat note mari la compunere, studenţi restanţieri, poate chiar loaze, da’ vin şi ei acolo fiindcă le fierbe sângele şi trebuie să se revolte, pur şi simplu. Să nu le zicem masă critică, să le zicem coaie. Coaiele mişcării.

Aceste coaie fac zgomot: strigă, cântă la vuvuzele, fac sendvişuri ca să atragă simpatie, uneori se îmbată şi incendiază chestii ca să atragă atenţie. O mişcare studenţească cu coaie nu rupe “din respect” abţibildurile lipite de “nişte vandali” pe bustul odios de urât al lui Pârvan (ODIOS!!! l-aţi văzut mai sus) care ar putea simboliza singur toată paragina din educaţia românească. O mişcare studenţească cu coaie nu mătură când pleacă.

Ea nu roagă frumos, ea somează.

Aceste coaie sunt ceea ce lipseşte în societatea autohtonă, şi e lesne de înţeles de ce. Pentru că trăim într-un stat cvasi-poliţienesc, cu antecedente care te înfioară. Pentru că mas-mediile nu coalizează cu tine, că n-ai $ să comanzi articole când vrea pula ta, ca alţii.

Vienezii ştiu să-i zică statului că lutsch mein Schwanz.

Când am vrut să ne “indignăm” astă-vară ca băieţii de la Madrid, doar de dragul de a ne indigna, eram cinci inşi şi treij’ de jandarmi care luau cenepeuri. Când s-a protestat astă-iarnă la BCU că au numit-o în mod nefericit şefă pe doamna de la Partid (pardon),  s-a lăsat cu îmbrânceli şi amenzi deşi mă îndoiesc că vreunul dintre apărătorii bibliotecii era măcar vreunul dintre cei pe care i-am numit mai sus, amplu şi generos, coaie.

Ca să ridici tonul împotriva a ceea ce face statul, trebuie să ceri voie statului.

Pe bune, coaie?