Prieten mi-e Pleşu dar mai prieten adevărul

Mai jos, cititorule, te confruntă privirea inconfundabilă, scrutătoare a unui intelectual de vază, privire pe care ai recunoscut-o cu siguranţă tocmai fiindcă-i inconfundabilă şi scrutătoare. Din păcate pentru cultura românească şi universală, zilele de inconfundabilitate şi scrutătoreală ale acestei priviri s-au sfârşit în mod tragic. Când, cum?

Exclusiv pentru Utopia Balcanica, ex-filosoful şi eseistul Andrei Pleşu dezvăluie adevăratul motiv pentru care a fost constrâns să renunţe la prelunga, fructuoasa colaborare cu Adevărul.

V: Bună ziua, domnule fost filosof şi eseist Andrei Pleşu.

AP: Salut, Vasile.

V: Sunteţi pregătit să ne povestiţi cum s-a întâmplat?

AP: Îmi vine greu… Mi-e ruşine.

V: Coniac? 50?

AP: O sută. În pahar de uischi. Hai noroc.

Ştii Vasile, multă vreme m-am considerat deasupra celorlalţi oameni. Un ales, dacă vrei. Aveam şi motive! Pentru că, de-acolo, din eter, un daimon al tenebrelor mă veghea şi îmi insufla înţelepciune. O forţă exterioară mă făcea… cum să zic… intelectual. Pe bune.

V: Cum de credeaţi aşa ceva?

AP: Când am ieşit din adolescenţă mi-am dat seama că nu sunt ca alţii. Peste tot pe unde mergeam eram însoţit de o… de o umbră. Da, da! O siluetă obscură, unduitoare, plutind mereu deasupra câmpului meu vizual. Uneori era ca o încrengătură opacă luminii soarelui. Uneori aproape că mă orbea! L-am întrebat pe singurul meu prieten de atunci, Liiceanu: băi Liicene, tu ai aşa ceva? Mi-a zis că nu. Am mers împreună la Noica…

V: Ăla cu telefoanele?

AP: Hai băi Vasile, nu mai glumi că nu-i de glumit. Am mers la Noica să-l întreb dacă el are aşa ceva. Noica a râs – de încântare, cred eu – şi mi-a zis: hehei băi puţă, eşti însemnat în frunte, nu glumă! Dup-aia m-a trimis să-i iau un pachet de “Amiral” şi n-am mai vorbit niciodată despre asta. Dar eu ştiam că până şi maestrul Noica mă invidiază.

De la paişpe-cinşpe ani mă tot urmărea arătarea asta, daimonul ăsta al meu. Uneori era rigid ca un mănunchi de spini mari şi negri, alteori se ondula în briză… bineînţeles, dacă vreo briză se întâmpla să fie prin preajmă.

Când aveam o dilemă, când nu ştiam ce lucru să spun ca să trec drept mare om de cultură, ridicam privirea şi-l vedeam înfoindu-se ca o pasăre măiastră, ca curcanul pământului din mitologia amerindiană. Mereu era chiar deasupra ochilor mei. Deasupra lor şi între ei, în acelaşi timp. Deasupra nasului, ar zice profanii. Plutea. Şi de la el primeam imediat un răspuns!

Eram cel mai inspirat filosof şi eseist din lume graţie fiinţei care-mi şedea în frunte.

V: Aveaţi propriul Dvs. demon!

AP: Daimon.

V: Şi ce s-a întâmplat?

AP: Şi se face că eram acu’ câteva zile la frizer. Frizerul meu, Giovanni, e un băiat de nota zece. A studiat la Milano, a fost mâna întâi la Ciufulici zece ani de zile… da’ le cam trage pe nas, de-aia l-au şi dat afară. Îl văd eu cu ochii cam sângerii în dimineaţa aia da’ zic că hai, n-oi muri, dacă tot am bătut drumul.

Oricum aveam de gând să-i cer să-mi tundă doar barba, şi p-aia în aşa fel încât să semene cu o barbă netunsă.

V: Sauvage, aşa…

AP: La Paris i se zice “paraginée”.

V: Oau.

AP: Mă aşez cu curul în tronul ăla… Şi-i zic să-mi radă cu briciul două unghiuri în barbă, unul obtuz pe dreapta, unul ascuţit pe stânga. E o chestie filosofică pe care voiam s-o scot în evidenţă. La Viena i se zice “asimetrie”.

Atunci se întâmplă nenorocirea. Of, mai pune-mi nişte coneac d-ăla, te rog.

V: Poftim.

AP: Atunci îmi pierd daimonul.

V: Cum?

AP: Cu briciul, cum? În pizda mă-sii! Nemernicului de Giovanni îi alunecă mâna nu ştiu cum, futu-i mâna aia de narcoman şi pe mă-sa şi pe ta-su, şi haţ! Uite-aşa! Haţ… (Gesticulează.)

Când mă uit în sus, daimonul meu nu mai era. Când mă uit în jos, un smoc de păr negru. Atât de negru că ştiam că nu-i păr de om, n-are cum să fie. Poate de negru din Africa, dar la ei e creţ… Nunu, nu era păr de om. Aş îndrăzni să afirm că era aşa, ca o monosprânceană a Diavolului. Un sinofris satanic.

Daimonul meu se transformase în păr şi se holba la mine din baveta aia slinoasă de frizerie. Ştii, cum îţi pun ăia la gât acolo. Se holba la mine şi-mi şoptea parcă: te aştept, Andrei Pleşu, fost filosof şi eseist, te aştept pe lumea de dincolo!

V: De-atunci…

AP: De atunci nu mai sunt Andrei Pleşu, filosof şi eseist. Sunt Andrei Pleşu şi atât şi am un coeficient de inteligenţă care nu-i deloc spectaculos. Aş putea funcţiona în societate ca încărcător-descărcător, ca înşirător de covrigi. Poate m-aş descurca şi cu faianţa sau ipsosul.

V: Groaznic!

AP: Am avut câteva zile în care îmi venea să-mi iau lumea în cap. Încă e un mare, mare chin pentru mine, să ştii. Uite, cândva ştiam să exprim “mare, mare chin” într-un singur cuvânt. Plâng uneori. Era aşa frumos când eram intelectual.

V: Supliciu?

AP: Ştiam! Ştiam, dă-te-ncolo! (Strânge din pumni.)

V: Cu Adevărul cum e?

AP: De la Adevărul am plecat singur, măcar cu asta mă mai pot mândri. Nu le-am dat ocazia să râdă de mine, de Andrei Pleşu cel simplu.

N-am să-l iert… niciodată n-am să-l iert pe nenorocitul ăla de frizer. (Lăcrimează.)

Şi asta nu-i totul! Băi Vasile, tu mai ţii minte opera mea colosală? Toate textele alea sublime cu care mă erijasem într-un corifeu al artelor şi ştiinţelor?

V: Bineînţeles…

AP: A dispărut! S-a evaporat! Odată cu moartea daimonului meu, toată opera mea s-a transformat în… nici nu ştiu cum să-ţi explic. În ce-ar fi scris un om cu un coeficient de inteligenţă care nu-i deloc spectaculos. Un ghiveci plin de platitudini, deseori în conflict vădit cu logica. Chestii scrise de un habotnic care se cacă pe el că nu-i habotnic. Ştii tu, “teologie”. Sau truisme pe care până şi amărâţi ca tine, Vasile, le scriseseră mai devreme.

V: Incredibil!

AP: Poate că merit. Poate că e o lecţie, poate că filosoful şi eseistul Andrei Pleşu a fost un doctor Faustus al zilelor noastre…

În plus, pentru prima oară am văzut soarele şi păsările cerului fără să trebuiască să mă întind pe spate. Hai, mai bea cu mine un coneac şi să nu mai discutăm despre asta.

V: Sigur. Dar mai am o întrebare.

AP: Spune, Vasile.

V: V-aţi pierdut daimonul cel magic din tenebre şi aţi devenit, după cum chiar Dvs. afirmaţi, un ins plat care-a scris numai aberaţii. Aţi plecat de la Adevărul…

AP: Aşa.

V: Cum de la Dilema veche scrieţi în continuare?

AP: Pula mea. (Ridică din umeri)

* înainte să-mi săriţi în cap că “pe bune coaie, s-a întâmplat miracolul?!?!” – evident că pozele cu Pleşu fără “daimon” sunt trucate grosolan.