Analele istoriei, acum cu peste 50% mai anale

“Te va lovi Domnul cu lepra Egiptului, cu trânji, cu râie şi cu pecingine, de care să nu te poţi vindeca!” (Deuteronomul 28:27)

Această mostră de iubire a lui doamne-doamne din vechiul testament mă duce cu gândul la cum n-am mai explorat, de la Sf. Prepuţ încoace, mitologia creştină şi para-creştină după mieji amuzanţi. Mă rog, în cazul ăsta miejii sunt amuzanţi doar pentru cei cari nu-s afectaţi de această cruntă dizabilitate.

Căci trânjii de mai sus nu înseamnă în dulcele grai moldo-valah altceva decât hemoroizi, înfiorătoarea şi îndurerătoarea inflamaţie a vaselor care transportă sângele în împrejurimile imediate ale curului.

Nu doresc nimănui să-i cunoască, cum nici eu nu i-am cunoscut până acum, deşi-s un blasfemiator. Mulţumesc, alimentaţie bogată în fibre!

Un studiu atent al bibliilor clasice, alea în alte limbi decât a noastră (latină, siriacă et caetera) ne arată cum acelaşi Iehova a împărţit hemoroizi filistenilor, gateenilor, ba chiar şi altor popoare care se aflau întâmplător pe-acolo şi refuzau să treacă la dreapta credinţă, insistând a-l venera pe unu’ Dagon, de exemplu.

“…adgravata autem est manus Domini super Azotios et demolitus est eos et percussit in secretiori parte natium Azotum et fines eius” (Biblia Sacra Vulgata, 1 Samuel 5:6)

Într-o traducere aproximativă, apăsătoare şi naşpa fu mâna domnului asupra aşdodenilor, şi i-a lovit şi i-a pedepsit în părţile lor ascunse – adică, spun unii cercetători, la cur.

În biblia englezească de la 1611 (King James) treaba asta e super evidentă pentru că bubele usturătoare care apar în părţile dindărăt ale omului nu mai sunt pur şi simplu nişte pustule ambigue care-ar putea bine mersi să fie ciumă sau sarcomul lui Kaposi. Sunt “emerods”, mult mai ai naibii în acele vremuri decât astăzi, pen’ că nu exista alifie de gălbenele, nu existau nici antibiotice şi cam toate problemele de ordin medical se tratau cu fierul încins şi cu fiertură (delicioasă, e drept) de linte.

Faptul că doamne-doamne al lui Israel împarte popoarelor hemoroizi nu o dată, nu de două ori ci de vreo opt ori dovedeşte elocvent nu numai că îl doare în cur de celelalte seminţii omeneşti ci şi că se bucură cu sadism când pe celelalte seminţii omeneşti le doare în cur, da’ la propriu.

(Asta în condiţiile în care popoarele biblice din orientul mijlociu cu siguranţă foloseau buda turcească, despre care se ştie că reduce riscul de hemoroizi. Nu vreau să ştiu ce jale ar fi fost acolo dacă, pe lângă intervenţia divină, bieţii nenorociţi s-ar fi luptat şi cu postura incorectă la căcăstoare.)

Într-un final, Iehova şi-a dat pesemne seama că pedeapsa cu hemoroizi e cam radicală şi că sigur va scrie Vasile ceva urât pe blog despre ea. Prin urmare, trei cărţi ale Bibliei mai încolo, nu-l mai găsim decât trimiţând urşi să mănânce copii.

Mulţi, mulţi ani mai târziu, măcinat de tardive mustrări de conştiinţă, acelaşi dumnezeu da’ altul (că devenise creştin, iubitor şi blând) se hotărăşte să repare greşelile tinereţii.

Prea i-am oropsit pe filisteni atunci. Hai să trimit pe cineva să-i vindece pe irlandezi acum.

Astfel s-a născut în secolul 6 e.n., în cu totul altă parte a lumii, adică în Irlanda, un anahorete bărbos pe nume Fiacre (ulterior sfântul Fiacre). Despre dânsul aflăm din enciclopediile catolice că s-a mutat în Franţa şi din folclorul francez că a cerut episcopului local (şi el sfânt) să-i deie nişte pământ.

Episcopul cu pricina i-a dat o lopată destul de inadecvată (probabil o lopăţică) şi i-a zis Fiacre tată, să fie al tău atâta pământ cât poţi matale să sapi într-o zi. Şi Fiacre a săpat, cuprins de o fervoare cum numai pe sfinţi îi cuprinde, o ditamai tarlaua pe care să-şi poată ridica chilie, bisericuţă, acareturi, ba chiar şi-a pus bine câteva pogoane să le vândă mai departe când o veni bula imobiliară a secolului douăşunu.

Numai că efortul supraomenesc, zice în continuare legenda, l-a lăsat pe cuviosul Fiacre cu o teribilă afecţiune de natură – aţi ghicit! – rectală.

Până târziu s-ar fi păstrat la faţa locului bolovanul pe care un sfânt Fiacre schimonosit de durere s-ar fi aşezat să se odihnească. Despre piatra lui Fiacre unii spun că s-ar fi făcut moale, ca un fotoliu din ăla şmecher umplut cu grăunţe, ca să-i aline curul pustnicului; alţii spun că pronia cerească i-ar fi luat hemoroizii de tot şi i-ar fi încastrat pe vecie în roca respectivă, unde ar fi fost vizibili sute de ani de-atunci încolo.

Important e că hemoroidul a rămas de-a lungul întregului Ev mediu european cunoscut ca “buba sfântului Fiacre”, că deznădăjduiţii roiau să şadă pe piatra cu pricina şi că sihastrul a rămas până azi patronul hemoroizilor, al grădinarilor şi al taximetriştilor.

Al hemoroizilor – pentru că avea. Al grădinarilor – pentru că era.

Şi al taximetriştilor, pentru că în Parisul secolului nouăşpe, de la hotelul Saint-Fiacre se închiriau birje. Exact, pe sistemu’ că dacă mergi la cantina de la Sf. Gheorghe şi bei un Bucegi, sfântul Gheorghe devine ocrotitorul Bucegilor.