Utopia Balcanica

Balada lu’ peşte prăjit (la propriu)

Cică ieri a fost Ziua internaţională a animalelor fără stăpân şi mulţi oameni au militat pentru chestii cari privesc aceste fiinţe. Nu pot să nu vă vorbesc şi eu despre un animal fără stăpân, poate cel mai fără stăpân dintre toate pentru că e sălbatic.

Se numeşte Prionace glauca, rechinul albastru. Este un rechin graţios, de mare adâncime, care atinge o lungime de patru metri şi vânează în toate mările şi oceanele lumii, pentru că este fioros şi temut, rechin fiind.

Acum, tragedia pe care specia om o împarte cu specia peşte, acel ceva care face poezia universului să fie de căcat, este că în natura noastră stă scris să mâncăm absolut tot ce mişcă pe planeta asta, inclusiv specii de o eleganţă rară care domnesc în străfunduri de 200 de milioane de ani.

Azi mâncăm rechin simplu şi rapid, la teflon şi în versuri.

Se procură trei cotlete de rechinu’ bleu, la gheaţă,
de la orice pescărie, de la Cora sau din piaţă.

Din cămară se alege un asortiment de chestii
făr’ de cari bucătăritul ar fi muncă pentru bestii –
sos de soia, olio super-feciorelnic de olivă
şi cu ierburi delicate, că-i grătar şi nu colivă.
Io, profan întru arome (…care nu se-nchid cu dop),
am pus cimbru şi-o lecuţă de za’atar, zis şi isop.

(Mândrul usturoi cel iute cu aroma lui plăcută
şade în expectativă pentru când îl vrem să pută.)

Neavând tot timpu-n lume, ci poftind să bag în gură
cât să pot pleca degrabă într-o altă aventură
n-am îndeplinit ritualul – deşi ar fi fost şucar –
de a marina rechinul pân’ se face marinar.
Botezăm rapid cu soia, buruieni şi cu ulei
şi-l trântim într-o tigaie de teflon. Şi zicem “ieei”.

Pizduim apoi cu groază, cu oroare şi cu ciudă
când rechinul nostru lasă un potop de zamă udă
ce stătuse-adânc într-însul, ca să tragă la cântar;
aruncăm acest pişvasăr şi plasăm din nou pe jar
hălcile, cari când sunt fripte se răstoarnă c-o spatulă
(grijuliu, că dacă-s rupte tot frumosu-i dus pe pulă).

Mic discleimăr: pielea nu e arsă,-i neagră din natură
şi oricum nu-i tocmai bună, te şmirgheluieşte-n gură.

Brusc soseşte clipa-n care sus-numitul usturoi
(patru, cinci căţei) să-şi afle judecata de apoi:
îl pisăm, frecăm cu sare până ne apucă plânsul
ca să iasă toţi demónii şi iuţelile dintr-însul
iar apoi, ca să renteze tot sisificul deranj
cu ulei şi cu smântână-l integrăm într-un melanj.

Iată, deci, rechinul nostru cari cândva vâna sub mări
grătărit în farfurie cum ne-mbie pe la nări
c-o legumă-n cârdăşie, fiartă, coaptă sau soté
şi-un mujdei de-ţi mută nasul şi-un pahar de Chardonnay.

Dacă pui o ceapă verde merge şi la raw-vegani

prin urmare poftă bună, hai noroc şi la mulţi ani.

Iar când eşti sătul şi nu mai vezi doar prin al foamei văl,
te gândeşti: ia uite, vase. Pula mea, io nu le spăl.

ecouri

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
ecouri