Mie unu’ boxul nu mi se pare o chestie prea demnă de atenţie dar meciul lui Bute (despre care recunosc că nu ştiam nimic până sâmbătă seară, decât că cică-i tare) merită imortalizat într-o bandă cu Mîţa chiar şi numai pentru faptul că a pierdut Badea cinşpe mii de roni la pariuri.
Nu-i tocmai felia mea de mămăligă acest Eurovision, după cum ziceam şi mai demult, da’ înainte de gloriosul meci al lui Bute ne-am găsit trei români şi-o rusoaică să urmărim şi să comentăm marea finală a concursului transglobal şi intergalactic de cine trimite mai multe sms-uri foarte scumpe.
Uite de-aia vreau, acu’ că au trecut aproape 48 de ore şi mi-am mai revenit după trauma cerebrală (eurovizion şi box? don’t try this at home!), să mă constitui şi eu, ad-hoc, într-un stat şi să acord puncte acelor interpreţi cari n-au fost chiar atât de retardaţi. Având în vedere gusturile mele impecabile în materie de muzică, somez EBU să înlocuiască de urgenţă aşa-zisele rezultate cu lista pe care o voi publica io mai jos.
Un lucru să fie clar – România (pi care-o iubiţi voi atât) n-a meritat nici un (1) amărât de punct pentru că publicul nostru, acum cu peste 99% cretini!, a ales să trimită la un concurs de muzică, fie el şi eurovizion, o fufă penală lipsită de cea mai vagă înclinaţie spre acest domeniu al artelor, cu o piesă care ar face cel mai flegmatic caras auriu să sară din acvariu direct în tigaie ca să-şi cauterizeze urechile pe teflonu’ încins (peştii au urechi? dacă nu, ferice de ei!). Şi alţii au primit mult prea mulţi puncţi pentru cât au fost de fâsâiţi – mă gândesc la Albania, Spania, Cipru, balticii sau marea câştigătoare, Suedia.
Tralala, trululu, un balaur fioros (care face reclamă la bere) apăru.
Prin lucarnele gotice ale palatului străbătea, răzleţ, lumina câte unui fulger îndepărtat. În spatele a douăzeci de uşi ferecate cu douăzeci de lacăte, domniţa Gaga scotocea, tremurând, printr-un şifonier care era numa’ el cât o garsonieră. Era evident că nu mai dormise de zile bune. Ceva o frământa groaznic.
Dacă tot sunt la modă căpuşele şi boala Lyme (daţi clic să vă faceţi mai culţi medicologic), tre’ să ne echipăm şi noi cu o lupă mare, lungă, groasă şi vânjoasă. Ca să pătrundem cu banda noastră desenată în universul microscopic al paraziţilor externi, zişi şi Fiscu’ naturii, cari ne fac viaţa palpitantă de milioane de ani.
Aţi citit prost mai sus, scrie numa’ lupă, haimanalelor.
Nu-s genul care să percuteze la teze elucubrante cu morţi care, vezi doamne, şe prefac cu neruşinare şi de fapt n-au murit. Cred cu tărie că Tupac împinge zambilele-n sus, că Elvis e la doi metri sub Graceland, că până şi nea Nicu şade cuminte la Ghencea în somnul fără sfârşit. Ba chiar cred că multe personalităţi despre care mediile mainstream zic că încă-s printre noi au decedat de mult. Atât: Loredana Groza.
Dar nu poţi să ignori argumentele solide când ele chiar apar şi te dau pe spate cu soliditatea lor de necombătut.
Gândiţi-vă doar un pic. Manelele noastre sunt genul muzical perfect pentru o vedetă internaţională care tocmai şi-a înscenat răposarea.
Sunt ca muzica country – faci în continuare bani cu căruţa, ai puhoi de groupies şi te solicită tot felul de baroni locali cu gusturi simple, în cele mai cu ştaif cârciumi unde se bea şampanie orijinală, da’ toată lumea se preface că nu exişti. Până şi tabloidele sunt circumspecte.
Vadim tresări şi scoase un ţipăt scurt. Broboane de sudoare i se prelingeau pe la tâmple, poticnindu-se de venele care încă pulsau. Pipăi cu vârful degetelor drapelul de care se dezvelise în somn, să se asigure că totu-i aievea şi că încă e viu. Sărută icoana de pe noptieră – dacul Iisus îl privea dinăuntru cu blândeţe, liniştindu-l. Fornăi de câteva ori din nări şi culcă din nou capul în perna jilavă. Dada, totul fusese doar un vis înfiorător.
Ştiu că îmi propusesem să las ceva aici zilnic numa’ că ieri m-au pus d(r)acii să mă uit la un episod din Sandy Belle ca să-mi dau seama cât eram sau nu de cretini când eram mici, şi cîcatul a fost atât de captivant încât m-am uitat la vreo zece episoade şi n-am de gând să mă opresc. E mai rău decât reality showul de pe OTV.
Dar nu despre nostalgia desenelor care veneau între telejurnal şi emisiunea lu’ Everac îi vorba acum, ci despre un alt soi de nostalgie, o nostalgie vicioasă şi care mergea îngropată odată cu ceilalţi căpcăuni din mitologia naţional-comunistă, cum ar fi comunismul.
Peste tot pe unde mergi, dai de protocronişti. Peste tot pe unde calci, calci în cât de măreţi erau strămoşii noştri, românii verzi, creştini ortodocşi de peste o veşnicie.
N-am mai fost de cam multicel rusofoni eh? Şi dacă tot a revenit printre noi un prieten care-i iubeşte în mod deosebit pe acei frumoşi scăldători la copcă, iaca Ундервуд (sau Undervud sau Underwood sau cum vă place), o formaţie înfiinţată în ’95 de către doi medici din Crimeea şi care funcţionează actualmente la Moscova.
À propos de medici, azi avem reclame vechi la laxative şi alte hapuri pe Medicologia.
Mare grijă să nu vă steie inima ca la magicieni, că acu’ scoatem din joben un episod nou cu Mîţa, ca să oprim prin puterea minţii discuţia de mai devreme şi să ne vedem în linişte de treburile noastre profane. Peseu: trofeul “ciufutul săptămânii pe interneţ” merge la Andi. Dacă mă întrebaţi pe mine, io zic că i se trage de la dietă, îmi dau seama după pixeli şi fiindcă am mai văzut simptomele astea la cineva.
Hocus pocus preparatus, orice asemănare cu persoane reale este iluzionism.
Da’ d-ăla bun, nu d-ăla de gog.
Somnul Raţiunii a profeţit! Vei cafti un popã cu dragoste.
