Orwell şi Huxley pe o canapea

Huxley şi Orwell terminaseră un cui de marihuană ilegală şi se chill-uiau pe canapeaua grandioasă, din piele de antilopă, a celui din urmă.

– Bă.
– Eh?
– Coaie, ştii ce tre’ să facem noi?
– Eh.
– O distopie frate. Cea mai odioasă distopie gândită vreodată de mintea omului.
– Bă George, eşti un genius. Fix la asta mă gândeam şi eu.
– Ceva aşa, nuş’, să-i cace în pantaloni şi pe Hitler şi pe Stalin, să pară ăia nişte arhangheli pe lângă distopia noastră futută.
– Îhî.

Huxley scoase din buzunarul de la cur o agendă oranj şi un pix, din ăla ieftin, de poliţai. Brainstormingul începu.

– Unde s-o punem? Distopia noastră adică, hehe. Ştii tu, geografic.
– Undeva unde nu creşte nici cartofu’. Un podiş din ăla unde urlă şacalii noaptea. O întindere necuprinsă şi căcănie de ţărână crăpată. Şi când te dai jos din tren, să fie automat cu douăj’ de grade mai frig decât la Bucureşti.
– Ok, I’ve got just the place. Am notat.
– Şi locuitorii?
– Semi-oameni. N-au voinţă proprie. Un fel de iobagi, da’ nu la un stăpân, ăla ar putea fi încă uman. La o substanţă. O beau în fiecare dimineaţă şi intră într-o stupoare bolnavă şi nu s-au gândit vreodată că ar putea să n-o bea, pentru că nu gândesc.
– Şi muncesc pe o leafă de căcat. Sau mă rog, se încolonează, intră într-o uzină şi fac mişcări repetitive.
– Dadada! Într-un sweatshop care produce cel mai tâmpit, mai cretin şi mai inutil lucru din lume.
– Hm…
– Perdele! Din ălea de dantelă, comuniste. Cum avea bunică-ta în garsoniera aia din Rahova Square.
– Îmi dai fiori bă.
– Am început bine.

Orwell agită un Tedi cu morcovi, băutura preferată ™ a autorilor de distopii sinistre. Îl desfăcu, îl turnă în cană, îl puse la soare şi aşteptă să intre în fermentaţie, să nu cumva să fie măcar un pic bun.

– Şi totuşi, pân’ acuma e doar o altă distopie. Tre’ să o facem şi mai terifiantă.
– Parol, frăţică.
– Ştiu! Să aibă şi uniforme când merg la muncă în fabrica aia monstruoasă de… de ce ziceam… de perdele.
– Uniforma lor să-i fută omului creierii. Să i se facă pielea de găină imaginându-şi gradu’ de penibil şi de ieftin.
– Trening de fâş!
– Trening de fâş şi PANTOFI, coaie. Şi coafuri din alea cum aveau actorii din Familia Bundy.
– Notat. Chiar, sărmanii ăştia din distopia noastră merg pe jos?
– Nu toţi. Ăia care-s veri cu primarul au un fel de relicve de vehicule care merg cu zeamă de sfeclă. Trebe’ şi un fel de figuri autoritare acolo, nu? Chiar dacă de fapt toţi sunt sclavii unei substanţe, tre’ să fie şi ei pe căprării, ştii tu, ca-n cartea mea.
– Sugi pula cu cartea ta. Nu înţelegi că aici lucrăm la ceva epocal?

Huxley înţelese şi se ghemui, smerit, într-un colţ al canapelei. Dar ghemuiala lui nu fu de durată, căci o întrebare îl frământa.

– Da’ cum îi botezăm pe nenorociţi? Trebuie să aibă şi ei un nume.
– Un nume care să sugereze că put.
– A ce?
– A căcat? Ba nu. Ştiu! A mucegai. Fungii put mai rău decât căcatul, am aflat chestia asta la summer school, la Năvodari.
– Îl ştii pe unchi-miu Ben? Ăla care n-are voie să se spele pe picioare, că dacă se apleacă intră în ictus apoplectic?
– Pfoai, ce ciupercă tre’ să aibă ăla între deş’te. Mamă, cred că pute de ziş’ c-are zece cururi mai mici.
– Mucegaiu’ lui Ben. Mold of Ben. Moldofbeni? Să le zicem moldofbeni sau ceva pe-acolo.
– Moldofbeni care umblă beţi rangă, sclăvesc la perdele într-o uzină prăbuşită şi poartă pantofi la trening. N-am făcut în viaţa mea ceva atât de distopic, Aldous. Sunt mândru.

Cei doi nu reuşiră să publice chestia asta nicăieri pentru că oraşul Paşcani exista deja, atestat documentar încă de la 1419. Timoraţi, cei doi se apucară de scris cărţi pentru copii.