Advertisements
Utopia Balcanica

Discriminat la drum de seară

bozgorNu-s genul ăla de om care se trezeşte prea des că-i tratat altcumva pentru că vine de undeva anume.

Uite, când trec prin Harghita, cer în româneşte o pâine, o primesc şi o mănânc. Mă mai arată ei cu degetul da’ atunci sunt convins că zic pe limba lor “uite un gras care mănâncă nesănătos, numa’ pâine” şi nu “uite un român spurcat care vrea să ne facă şi pe noi români spurcaţi”.

Am frecventat şi alte ţări ca român, că nu mă feream să le spun de unde-s, şi nimeni nu s-a uitat urât la mine. Poate fiindcă le vorbeam limbile (fără accent de vampir, deşi nici de ăla nu cred că le e frică) şi nu mă comportam ca un derbedeu. Derbedeii sunt naşpa.

O singură dată am simţit că-s altfel decât oamenii locului. Am fost discriminat.

Eram prin 2009 în vizită la un prieten italian în Vicenza, un oraş mic, plin de palate renascentiste. Şi mă întorceam într-o seară de la căutat bere până-n capătul celălalt al lumii cunoscute, pentru că după ora nouă într-un oraş italian mic poa’ să-ţi fie foame sau sete câtă vrea muşchii tăi, că numai sex pe bani mai găseşti.

(Restul activităţii comerciale e după modelul mediteranean de biznis: vindem covrigi două ore dimineaţa, şapte ore siestă, pe urmă uităm complet că tre’ să vindem covrigi şi după-amiaza, şi ne văităm că n-am vândut suficienţi covrigi dimineaţa.)

Deci e aproape noapte şi tre’ să traversez partea rău famată a oraşului, atât cât poate fi ceva rău famat în Vicenza. O pasarelă peste calea ferată şi nişte grafiti sindicalist pe un zid mai scorojit. Ah, şi uneori e acolo şi un coş de gunoi răsturnat. Il punk non è morto!

Pe pod, o siluetă.

Dau să trec, fiuu!, nu e o siluetă, e un om într-o şubă, cu barbă de-o săptămână, puţin mai măsliniu decât localnicii. Nu chiar boschetard da’ nici din familia de Medici.

Papaparapapapa (aşa sună italiana pentru mine fiindcă nu ştiu italiană), face omul cu şuba.

Excuse me? Poate m-a întrebat cât e ceasul, poate vrea să ştie cum ajunge la depozitul de şube; doar n-o fi să plec şi să-l las aici fără răspuns. Io no italia, adaug ca să înţeleagă că nu sunt nici eu boschetard, ci un biet turist. Ce-i drept, nu-mi pusesem tocmai ţoalele de duminică ca să mă duc după bere.

Paparapapapa, repetă personajul, cu o uitătură tristă, de caz social din tramvaiul şaişpe. Atunci îmi dau seama: tii, ăsta vrea bani. E de-al nostru! N-am băi, lasă-mă în pace, pronunţ triumfător, în limba părinţilor şi bunicilor mei.

Surpriză! Nu înţelege. Se uită la mine mai întrebător decât la început şi parcă un pic dezamăgit. OK tataie, acum m-ai făcut pe mine curios. Întreb: English? Deutsch?

No no, no engliş. No deutsch.

Băi, ceva tre’ să vorbească omul ăsta, că doar nu-i fosilă vie din vremea când oamenii nu vorbeau limbi. Français?

Oué!, şi zâmbeşte. Pfoai, n-aveam eu noroc să vorbească o limbă de oameni. Fie.

Amândoi ne luminăm la faţă că putem dialoga. Îmi cere “câţiva cenţi” pe franţuzeşte.

Îi zic: pas d’argent, mon frère şi dau să plec. Eh, aia e. Măcar am făcut conversaţie noaptea pe pasarelă.

Îmi zice: mon frère! moi Maroc! Afrique! Adică că el e marocan. Toi d’où? Adică că de unde sunt eu.

Îi zic: Roumanie. Bucarest.

Pauză. Îl văd scotocindu-se prin buzunarele şubei. Cîcat, poate-am dat de un marocan iredentist care vrea Ardealul, şi acu’ scoate brişca să mă căsăpească brutal la doar câteva clipe după ce-am fost aşa buni prieteni.

Când colo, maghrebianul scoate un pachet de ţigări şi mi-l întinde să iau şi io o ţigară, cu un gest care emana atâta dragoste frăţească că zici că eram amândoi la el acolo în Sahara, pe punctul de a muri arşi de soare, şi el împărţea cu mine ultima ploscă de apă. Şi zice: mon frère, pour vous c’est dur aussi. Sau ceva de genul. Şi vouă vă e greu.

Pe scurt, un om care practica cerşetoria a încercat să-şi ceară scuze că m-a cerşetorit pe mine, că io-s român deci şi mie mi-e greu, şi amărâţii între ei nu se cerşetoresc.

Normal că nu mai puteam să mă caut de bani să-i las şi lui de-un sandviş, că-i dădem weltanschauungu’ peste cap. Şi poate într-o zi o să am nevoie de o ţigară şi n-am să le-o pot cere marocanilor, că au să ştie că românii sunt burgheji şi nu le e chiar atât de greu.

Am zis bogdaproste în franţuzeşte şi m-am dus la căldură să mănânc langustine şi scoici şi să beau vin (v-am spus că nu găsisem bere) şi alte băuturi scumpe cu prietenii mei italieni.

Deşi aveam de gând să păstrez ţigara-prejudecată, o seară-două mai târziu am fumat-o, că uitasem de ce vreau s-o păstrez. Avea acelaşi gust ca toate ţigările, de ţigară.

Neştiind italiană, nu-mi dau seama ce zice melodia asta.

shareuri

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Advertisements

Abonează-te

Scriu aici din an în paşti. Acum poţi primi o notificare prin email din an în paşti!
 

Advertisements

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
Alte articole!
Pasionaţii de turism oximoronic au două la noi în ţară.
shareuri