Despre cea mai nasoală durere din lume

Viaţa-i bună. E plin de oameni care te apreciază iar pe ceilalţi nu te obligă nimeni să-i bagi în seamă. Nu te-ai certat cu nimeni în ultimii ani. Ai un acoperiş deasupra capului într-o zonă curată a unui oraş OK care nu-i în Africa. Ai un venit stabil, care niciodată nu întârzie cu lunile ca la Jurnalul. Ai timp să citeşti despre speciile de insecte şi să te joci jocuri. Dacă ai poftă de un peşte sau de o andivă sau de ştiu eu ce brânză de fiţe, sau ai chef să pleci undeva la munte în uichend sau să-ţi iei vreun gadget de pe okazii, nimic nu te împiedică. Un fel de vis american din filme.

Ei bine, ştii cât de puţin contează toate cîcaturile de mai sus atunci când îţi prinzi un fir de păr din mustaţă în inelul de la cutia de bere?

Îţi zic eu, nu mai contează deloc. Universul întreg te doare. Zei mânioşi şi mamele lor dau cu biciul în tine ca într-un hoţ de cai recidivist la Chilia-n port.

Cel mai gros şi mai bine ancorat fir de păr din tot corpul tău trage de tine cu forţa a mii de locomotive Mallard cu aburi, disperat, zbătându-se între cuibul lui şi gheara aia sinistră de aluminiu, făcându-ţi să pulseze mai întâi buza, apoi gingia, pe urmă maxilarul. Vezi roşu, negru şi ceaţă în faţa ochilor, toate în acelaşi timp. Urli, spurci, înjuri de toţi sfinţii din calendar şi îţi ţâşneşte o lacrimă, oricât de bărbat ai fi.

La sfârşit arăţi cu zece ani mai bătrân şi faci post-traumatic stress disorder. Dar până la sfârşit mai e mult.

De ce? de ce mi se întâmplă mie?, te întrebi, dar nimeni nu răspunde. Numai durerea.

La dracu, Bergenburg SRL (sau Goldenhoden sau Arschwasser sau Rotzfotze sau ce bere bei în momentul ăla)! Am dat trei lei pe o cutie de bere, nu pe vulturul lui Prometeu care în loc să-i smulgă lui ficaţii îmi jupoaie mie faţa. Dacă eram în America, vă dădeam în judecată de vă jupuiam eu pe voi. Aşa ai gândi în acel moment dacă ai mai fi în stare să gândeşti.

Probabil aşa se simte când naşti, numai că naşti prin mustaţă şi nu e nimeni acolo să-ţi pună apă călduţă pe frunte şi ce naiba se mai face când naşti.

Aşa s-a născut expresionismul. Cineva, cu mustaţa prinsă în urechea de la o doză de bere.

Aşa s-au născut toate -ismele din istoria omenirii.

Mă doare în cur că Iisus s-a lăsat răstignit şi înţepat cu javelina. Dacă nu şi-a prins mustaţa în nenorocita aia de ureche (destul de improbabil fiindcă amforele din vremea lui n-aveau ureche) înseamnă că a trecut prin viaţa pe Pământ ca o prinţesă răzgâiată. Vino bre înapoi, dacă ai coaie. Bea o bere la cutie, să vedem pe urmă cine pe cine judecă de apoi.

Sau uite, Marx. Ce mustăţi păduroase putea să aibă! Pe bune, voi credeţi că i se rupea lu’ Marx de exploatarea omului de către om? Şi-a prins într-o zi pămătuful în inelu’ de la o cutie de bere. Asta n-au înţeles comuniştii: Marx avea ceva cu proprietarii mijloacelor de producţie a berii, nu cu toţi proprietarii mijloacelor de producţie. Doar nu era cretin.

Pfoai, da’ cât de tare l-o fi durut pe Nietzsche. Păi el era pâinea lui dumnezeu, dădea bani la săraci şi resturi de ciorbă la căţeii din scara blocului, mai ceva ca maica Tereza! Până într-o zi, când s-a tolănit în fotoliu cu o cutie de berea lui preferată, a dus-o la buză şi… mamă, cred că a scheunat ca un şacal muribund. MORŢII MĂ-SII MORŢI SUNT TOŢI ZEII ACUM NOI VREM CA SUPRAOMUL SĂ TRĂIASCĂ. Când s-a trezit din leşin a zis-o şi pe aia cu cum cîcaturile astea te fac mai puternic, şi a alergat prin Torino îmbrăţişând un cal şi aruncând cu fecale în târgoveţi.

Uăi, şi Hitler? Cum, frate?, cum să-ţi razi toată mustaţa, mai puţin EXACT porţiunea de unde te înhaţă CEL MAI DES inelul de la cutia de bere. Când l-au văzut prima oară cu modelul ăla de mustaţă, de ce nu l-au dus la Bălăceanca direct?

De-aia flăcăii din comunităţile amish poartă barbă, dar nu au voie mustaţă. Că religia lor spune să fii mereu bun şi blând, ceea ce e imposibil dacă vreodată în viaţă ţi-ai prins mustaţa în inelul de la o cutie de bere.

În poză sunt eu acum zece minute.