Utopia Balcanica

Cu calm, despre Roşia de aur. Problema care nu se discută în stradă

Din păcate, baiul cel mai mic la Roşia e că se poate sparge barajul care ţine reziduurile alea scârboase. La fel, tot din păcate, baiul cel mai mic la Bârlad e că lichidul misterios pe care-l injectează ăştia în adâncuri s-ar putea scurge pe unde nu trebuie, adică altundeva decât în adâncuri, şi ar putea otrăvi găina cuiva sau pe muma mă-sii.

Astea-s accidente, iar definiţia accidentului e că se poate întâmpla (deşi nimeni nu şi-l doreşte). Într-un univers paralel, nişte specialişti ar discuta cu luciditate şi calm dacă merită sau nu riscul, apoi ar deschide uşa şi i-ar zice poporului (adică ne-specialiştilor) la ce concluzie au ajuns şi gata, end of story.

În mod normal n-aş fi abordat subiectul ăsta spinos, fiindcă urmează să mă muiţi din toate părţile: unii fiindcă mi se pare OK ca idee o exploatare minieră la Roşia Montană, alţii fiindcă nu mi se pare OK ca ea să se desfăşoare în termenii actuali. Deh (vezi mai jos), cine nu-i cu noi e împotriva noastră iar eu nu-s cu nimeni. E ca mai deunăzi, când ori erai uselist ori băsist, remember?

Dar abia m-am întors din concediu şi am frigiderul gol-goluţ. Să vină carnea într-însul.

Suntem spălaţi pe creier. Toţi. Obişnuiţi-vă cu ideea.

Marele atu al democraţiei, că-l lasă pe nea Ion să-şi dea cu părerea fiindcă-i şi el om (şi nu ştii niciodată când are o sclipire de geniu), e în acelaşi timp marea slăbiciune a democraţiei: sunt milioane de nea Ion şi toţi îşi dau cu părerea şi se naşte un mare vacarm. Cele două tabere ştiu chestia asta şi o exploatează din plin. Făcând propagandă ca la carte. Înduioşându-l pe nea Ion sau arătându-i “documentare” pro sau contra, atât de serioase şi imparţiale că-s pentru minerit cum îi House of numbers pentru medicină sau Zeitgeist pentru orice.

Şi la RMGC, şi împotriva RMGC zici că lucrează Goebbels cu patru mâini. Duşmanul, duşmanul vrea să ne otrăvească apele şi să ne niveleze munţii! Duşmanul, duşmanul vrea ca sărmanii moţi să n-aibă loc de muncă şi să plece în pribegie! Duşmanul e o corporaţie diabolică care pune un preţ pe viaţa MEA! Duşmanul e o gaşcă de lăţoşi derutaţi care consumă vodcă şi se pişă pe gardul TĂU! Mai ceva ca în universul manelelor, toată lumea a căpătat brusc duşmani. O lume intoxicată cu argumente sentimentale, adică orbită de fumigene care ascund adevăratele probleme ale Roşiei, ale Bârladului şi ale societăţii în general. O lume atât de întărâtată de tot felul de duşmani din poveşti încât face apoplexie şi pe urmă poţi s-o împungi cu băţul liniştit, că nu mai simte nimic.

(De-aia nu protestez cu voi, şi nici nu mă supăr pe voi că protestaţi. Orice atitudine aş adopta, e foarte probabil să nu am dreptate şi să fiu tâmpit. E de la sine înţeles că nu poţi avea încredere în nimeni.)

Mai rău, cel puţin în cazul Roşiei nu-i vorba de orice cîcat de resursă naturală, ci de aur, a cărui simbolistică nu-i nevoie să v-o explic. Poate dacă era vorba de cositor, şi dacă era al vizigoţilor, nu al dacilor cu capul ţuguiat de pe Atlantida, nu veneau să ne bruieze şi protocroniştii, şi nu se făcea per total atâta zarvă. Da’ asta-i situaţia. There’s gold in them there hills.

¡Capitalismo real, ya!

Şi uite-aşa ajungem la adevăratul miez al problemei. Ale cui sunt dealurile cu aur? De ce nişte politruci de la Bucureşti (de-o parte şi de alta a baricadei! nu vreau să fiu părtinitor în etichetare) se ceartă în jurul sorţii unor dealuri cu aur aflate la jî sute de kilometri depărtare? Cine le dă acest drept? E un drept divin, ca trista fantomă a monarhiei? E convenit? E luat cu japca?

Că o companie face lobby, asta nu-i nimic nou. Că o companie dă (după putinţă) un pişcot unui ziarist sau o valiză cu lovele unui ministru, nici asta nu-i ceva condamnabil. Compania joacă Monopoly numai după regulile pe care le stabileşte statul. Schimbă regulile şi compania va juca altfel. E drept că-s greu de schimbat, şi alea scrise, şi alea metafizice, dar cineva de undeva tre’ să înceapă.

N-am văzut pe nimeni să protesteze împotriva dreptului pe care şi-l arogă statul de a dispune de toate resursele naturale din toate subsolurile, inclusiv al meu şi al tău, în virtutea unui “interes naţional” pe care numai înţelepţii din vechime ştiu să-l definească şi de care orice şmecheraş ajuns ales al poporului manevrând voinţa bovină a electoratului poate să abuzeze cât pofteşte.

N-am văzut pe nimeni să protesteze împotriva dreptului pe care şi-l arogă statul de a-mi lua proprietatea cu totul, în virtutea aceleiaşi himere a “interesului naţional”.

Într-un univers paralel, dacă eu am cumpărat un teren şi dedesubt îi o pepită de aur de 50 de kile, pepita aceea e a mea, ca şi toţi bolovanii mai puţin valoroşi care-o înconjoară. În societatea noastră nu. Conform Constituţiei, dreptul meu asupra parcelei mele se opreşte la adâncimea la care parcela mea începe să fie valoroasă, în loc să coboare, cum e firesc, ca o piramidă întoarsă pe dos, până-n miezul încins al Terrei (unde, apropo, e mult aur).

Practic, statul are monopol asupra resurselor naturale şi le împarte, cui altcuiva?, clienţilor care vin cu peşcheşul.

Elucubrând, în mod voit exagerat, în continuarea celor scrise atât de bine de domnul Moşoianu, ceea ce trebuia să fi făcut statul în momentul în care a îmbrăcat fâşul greu al democraţiei ar fi fost să dea înapoi tot ce naţionalizaseră comuniştii şi – mai departe, mai fantezist, mai ca la ţară – să vândă dintr-un foc tot ce-i rămânea (pentru că există proprietăţi al căror deţinător iniţial nu-l mai poţi găsi), ajungându-se ca în final statul să aibă doar cât îi trebuie ca să-şi îndeplinească rolul legitim de stat: să garanteze proprietatea.

În rest, vrei resurse? află al cui e terenul de peste ele şi du-te şi discută cu el.

Brusc, orice companie venită să scoată aur dintr-un deal ar trebui să cumpere fiecare pogon de pământ de la fiecare proprietar al acelui deal, şi dacă unii s-ar lăsa vânduţi uşor, alţii s-ar ţigăni cu încrâncenare până la ultimul cent. Brusc, preţul exploatării ar fi atât de mare încât nu orice deal cu aur ar merita săpat doar aşa, că-ţi fac nişte funcţionari o lege favorabilă pe genunchi, în schimbul a trei pungi cu biştari. Şi nici “cât la sută redevenţe datorează goldporation statului” n-ar mai fi o discuţie, pentru că proprietarii şi-ar fi negociat porţia pe barba lor iar statul şi-ar fi luat taxa de timbru pe tranzacţie şi adios muchachos.

Cîcat, domnul expert amintit mai sus a zis-o mai bine:

Să ne imaginăm situația instituțională în care toate terenurile (nota bene, cu toate resursele de subsol) și imobilele din zona-țintă a proiectului minier, dar și din împrejurimile care ar putea fi afectate de acesta, s-ar afla în proprietate privată. Exercițiu care n-ar trebui să fie dificil: vorbim de o regiune unde colectivizarea comunistă s-a făcut extrem de puțin sau deloc. Mai mult, nu ar exista legi și instituții care să poată decide exproprieri și moduri de utilizare a proprietăților peste capul proprietarilor, în „interes public”. Ceva care ar semăna cu capitalismul, prin părțile esențiale.

Din păcate, nu trăim în utopia pieţei libere.

Şi dacă n-aş şti mai bine, aş zice: OK, daţi-i drumul o dată şi scoateţi aurul ăla de acolo. Şi 1% dacă-i daţi statului, tot e bine – important e să i-l daţi azi, că poate se gândeşte să-mi mai domolească un impozit sau să mai abroge o taxă cretină iar eu vreau să-mi pun parchet şi să-mi iau mobilă. Nu m-ar deranja să faceţi nici teste nucleare în Apuseni dacă din asta statul român şi-ar face o sursă de venit şi m-ar mai de-fiscaliza pe mine, cetăţeanul, măcar un pic. Repet, azi, cel târziu mâine, nu peste o sută de ani, chiar dacă atunci poate statul copiilor copiilor noştri ar fi mai bengos şi ar putea lua 99% din redevenţe.

Dac-aş fi un mare ecologist aş zice invers şi ar fi la fel de multă legitimitate în zicerea mea.

59831_430763996375_7989450_n
Ultima oară când am fost la Roşia Montană, acum trei ani, am făcut foarte multe poze dar asta se potriveşte cel mai bine ideii sau non-ideii din acest articol sau ne-articol.

Dada, aşa aş zice dacă n-aş şti mai bine: ieei!, din cele două sau trei sau câte-or fi miliarde de euro de la Roşia, statul o să-şi poată face jocurile tâmpite cu spoit case de cultură şi asistenţă socială şi panseluţe şi ce dracu mai face statul, şi o să-i mai lase în pace pe contribuabili.

Dar ştiu mai bine. Statul, prin reprezentanţii săi – băieţii deştepţi -, e un personaj de basm căruia dacă-i dai o pâine, i se face foame de încă două. Nu corporaţiile venetice sunt demonii, nici munţomanii care vor aer curat şi codru verde. Şi unii, şi alţii îşi urmăresc interesul folosindu-se de mijloacele de care dispun.

Duşmanul (uite că n-am chiulit nici eu de la cursul de propagandă) e printre noi, e în fiecare vot ştampilat de către cineva care habar n-are care-s îndatoririle lui icsulescu ca administrator al banului public, dar îl alege fiindcă vorbeşte frumos la televizor. Ban public care nu e public, ci e al fiecăruia dintre cei care l-au avut la un moment dat şi nu-l mai au fiindcă au avut de plătit un bir, după cum zicea cineva cândva.

Iar resursele naturale, prin însăşi firea lor de bunuri limitate şi preţioase…

…vor duce, acum şi pururi, la situaţii conflictuale precum cea în care ne învârtim acum şi noi, volens-nolens, alături de o parte implicată sau alta. Exact cum se întâmpla şi pe vremea străbunicilor, numai că mărturiile se răspândeau mai greu fără feisbuc.

[…]

Ascultaţi:
voi nu cunoaşteţi petrolul decât ca esenţă pură în eprubete
voi nu cunoaşteţi ca mine o mie de mârşăvii şi asasinate
cele o mie de femei care au fost ademenite
să-şi vândă ultima bucată de pământ pe o noapte de dragoste
voi nu cunoaşteţi jurămintele false şi sufletul sordid al petroliştilor începători
voi nu cunoaşteţi sondorii care au ars de vii în flăcări
în marile incendii provocate de înşişi stăpânii sondelor
pentru a stoarce ultimii bani de la societăţile de asigurare;
voi nu cunoaşteti toate acestea
şi nu cunoasteţi nimic din petrol şi din crimele lui.

[…]

(Geo Bogza, Poem petrolifer)

Important e să rămânem lucizi, OK? Şi să începem să ne gândim bine care-i faza cu statul, cu proprietatea, cu exploatarea omului de către sistem şi a sistemului de către om.

Şi să scoatem o dată & pentru totdeauna apelul la sentimente din discursul public.

Sentimentele nu cacă bani şi nici nu te apără de poluare. Sentimentele sunt frumoase când ai un cenaclu, nu când ai un stat şi o economie şi un mediu înconjurător şi un ansamblu de o mie şi unu de factori care fac ca poezia universului să fie de căcat şi ca poezia societăţii să fie o maşinărie Goldberg-iană. În atari condiţii, sentimentele ne fac numai să fim orbi şi dobitoci.

Indiferent că le dorim moţilor locurile de muncă cinstite din basmele goldporation sau peisajele idilice şi neprihănite din basmele protestatarilor.

Orice-ar zice Kernbach, încă mai avem până să ieşim din epoca basmelor.

Vă las pe voi să hotărâţi dacă lăsăm Roşia pe arac sau o jupuim şi o facem bulion.

De citit şi Protestul Roşia Montană – sau cum o lighioană o mănâncă pe alta.

shareuri

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
Alte articole!
Având nu demult ocazia să scotocesc, am descoperit acest album…
shareuri