Utopia Balcanica

Jurnal de grec, sau cum am fost în concediu la greci şi am ţinut un jurnal

Nu-i nici un secret că îmi plac grecii, mâncarea lor, păsăreasca lor, ne-frica lor de Fisc şi felul în care dilată ziua prin sieste bine distribuite. În mod curios, i-am vizitat de vreo nouă ori în ultimii ani şi încă n-am ţinut un jurnal de acolo. Aşa că săptămâna trecută am ţinut un jurnal de acolo.

Ziua 1.

Terasa mea dă într-un atelier de termopane. Știu asta pentru că scrie pe firmă, nu pentru că aș fi văzut termopane intrând sau ieșind (se ştie că weekendul grecesc e de joi până marți). Atelierul de termopane are şi el o terasă, cu mușcate și leandri crescând din cutii mari de brânză de capră. Un domn coboară dintr-o dubiță Isuzu și le udă cu un furtun.

Către prânz, colegii săi vin și ei la muncă. Se așează la o masă unde beau bere Fix și vorbesc tare în cuvinte care se termină in -osis. Domnul care udase mai devreme mușcatele dispare în atelier preț de câteva minute. Oau, cred că muncește. Iese ciufulit, varsă într-un tomberon o găletușă cu ceea ce pare a fi moloz şi continuă să nu facă nimic, bând bere. Eu plec.

Întorcându-mă câteva ore mai târziu de la o plajă convenabil amplasată în apropiere, îi găsesc la aceeași masă, discutând despre cât au muncit.

Surprinzător, toate casele din jur au termopane. Proprietarii lor or fi avut… (urmează o poantă cu greci în 3, 2, 1) termo-pile.

greciNu i-am pozat pe muncitori, dar l-am pozat pe barcagiu, şi el un om harnic.

Ziua 2.

Azi am decis să merg la Salonic cu rata. Afară sunt (pe ceas) 39 de grade. Rata grecească pe care o știam eu? Draci. Autobuzul ăsta a fost rechiziționat de la o morgă. Înăuntru, 39 Celsius devin 39 Kelvin. Dacă mai aveam gâlci, cred că făceam gâlci în clipa în care deschidea ușa. Singura amintire a zăpușelii de afară – cămașa lipită de spinare. Șoferul îmi dă restul dintr-un fișic: două monezi de 20 de cenți. Dacă mor de hipotermie, pune-mi-le pe ochi.

Ajuns în Salonic, nu mai țin minte cum fac dar niște ruși îmi dau cvas. Ce chestie! – îmi dau seama că n-am mai băut cvas. Cu așa o băutură scârboasă nu poți cuceri Europa, îmi zic. A doua gură reușesc s-o înghit. De la a treia gură încolo, pot spune că am cu cvasul aceeași relație de dragoste şi silă ca cu braga. Plec cu un PET de cvas. Beau din el până se încălzește. Arunc restul de cvas.

Rămas fără cvas, intru la primul hotel de fițe – unde știam că tre’ să știe cineva o limbă contemporană – și cer o hartă. O primesc. Băiatul îmi încercuiește pe ea niște capcane de turiști și niște taverne. Bat Salonicul la pas. Văd chiar și bideul din copilărie al lui Atatürk – de după un colț, într-o oglindă montată special. La cum îi știu pe turci, probabil sunt convinși că un muritor nu poate să se uite direct în gloriosul bideu al lui Atatürk. Poate doar cu ochelari de eclipsă.

greciUndeva în imagine e bideul lui Atatürk.

(Am obosit. Dacă vreodată devin împăratul universului, dau un edict prin care să interzic urcușurile. Orice loc din orice oraș, am să zic atunci, e obligatoriu să fie mai la vale de orice alt loc. Urbanist șef îl pun pe Escher.)

Mă întorc cu rata frigorifică, îmi simt picioarele pulsând și mă duce un gând la locuințele lacustre.

Ziua 3.

Mamă, câte chestii cresc în curţile grecilor. Am văzut smochine, nişte citrice neidentificate şi nişte roşii cât strugurele. Unele se răscoc şi tot nu le culege nimeni. Să se ia măsuri, zic. Încerc să fur un fruct de cactus, dar nu-s atent şi îmi rămâne un perişor din ăla în buricul degetului mare. E mai de căcat decât o aşchie, fiindcă e mai mic. Toată ziua îmi simt degetul săgetat, de parcă l-aş fi tăiat într-o hârtie. Poutsos!, exclam. Şi alte înjurături locale pe care nu le cunosc. Mă duc la plajă.

Pe seară, fur o rodie. E crudă. Nema problema. Faptul că e furată o face coaptă. Mâinile mele, furând-o, o coc.

greciCactusul era şi păzit, dar curajul meu e legendar.

Ziua 4.

Mă uit de un ceas la tâmplarii harnici de vizavi. Observ că grecii stau altfel pe scaun decât oamenii normali. Cam cum stau oamenii normali când dorm, numai că ei nu dorm. Fuzionează cu spătarul. Îl îmbrăţişează cu muşchii spinării până îl înglobează. Picioarele scaunului nu mai ies din scaun; ies din grec. Grecul şi scaunul devin o singură fiinţă cu şase craci şi două braţe păroase, ca un centaur sau o arahnidă care bea bere.

Sunt din ce în ce mai convins că poţi să-ţi dai seama dacă un om e grec uitându-te la el cum şede. Astăzi, ambiţia mea va fi să stau ca un grec.

Mă duc într-o gyroserie din apropiere. Oricât aş încerca să mă fac una cu scaunul, dau greş. Fără să vreau, mă dezlipesc din când în când de scaun, moment în care grecii se prind că-s doar un alogen.

Hm, poate nu-mi iese fiindcă localul ăsta e pentru turişti. (Are meniu în engleză. Chelnerul încearcă să-i explice unui domn ceh că n-au bere fără alcool, dar în Grecia e ok să bei bere normală când eşti cu maşina, că nu există poliţie. Chiar dacă ar exista poliţie, e Grecia, locul unde factorii de mediu au dus la apariţia celei mai mari dureri în cur de la durerea în cur a tiranozaurusului încoace.)

Peste drum e o cofetărie insalubră unde nişte moşi beau ubicua bere Fix, râd şi joacă table. Mă gândesc să traversez, dar nu ştiu nici table, nici greacă. Plec la plajă.

Ziua 5.

Ajung undeva unde-i un televizor (cel mai mic televizor pe care l-am văzut vreodată), aşa că hotărăsc să mă uit în el ca să-mi extind orizontul cultural. Nu ştiu dacă-i fiindcă sunt eu într-un sat prăpădit, dar pe acoperişuri e o pădure de antene, iar în cutie ajung exact 4 posturi. (Ca când eram eu preşcolar şi aveam Antena, Tele 7 şi statul.) Zapez între cele 4 posturi.

Găsesc o variantă japoneză de Fort Boyard. Găsesc un fel de “Vrei să fii miliardar”, unde reuşesc să descifrez două întrebări şi un răspuns corect. Mă simt mai deştept decât Socrate. Găsesc un post de ştiri; e o ştire cu crocodili.

Într-un final găsesc postul cu teleshopping. Mult teleshopping care-a fost şi la noi dar n-a prins, cum ar fi tipul isteric care vinde bijuterii unicat şi zice despre totul că e CADO!, numai că în greceşte. Ah, şi furtunul minune, care aici se cheamă clever hose. În Olanda se chema X-hose. La noi l-am întâlnit ca pocket hose.

Mă citeşte un lingvist? Lingvistule, nu vrei o nouă clasificare a limbilor europene? Aia cu centum şi satem am înţeles că-i perimată. Poftim: clever hose, X-hose, pocket hose. Mulţumeşte-mi când iei premiul Nobel pentru lingvistică şi eşti poreclit Ferdinand de Saussure de la Caransebeş.

Ziua 6.

Cred că pentru bisericoşi e una dintre zilele alea rare când nu-i nici un post, nici o cruce roşie în calendar şi nici o pogorâre a nici unui duh, şi poţi să faci nuntă sau sex.

Mă întorc de la mâncat un peşte grozav. Ia strada de unde nu-i, pentru că în locul străzii e numai fum. O fi erupt vreun vulcan, mă gândesc, influenţat de un film italiano-tunisian cu Pompei pe care-l văzusem recent şi care-i atât de prost încât vi-l recomand. Stai că divaghez. Deci pe stradă e mult fum şi cineva a acoperit strada – toată strada – cu mochetă. Dacă aveam un detector de nunţi, piuia.

Cele două benzi sunt acum două rânduri de mese, iar în capetele străzii stau parcate strategic nişte dube, dintre care una cred că e a tâmplarilor de peste drum. Cel puţin 200 de nuntaşi, număr în gând. Îmi place spre încotro se îndreaptă seara asta. Păcat că mi-e jenă să mă insinuez în nunta oamenilor.

greciMirelui pot să-i spun că-s neam cu mireasa şi viceversa.

Iau o bere Fix şi mă tolănesc într-un şezlong. Spre miezul nopţii începe muzica. În sfârşit. Un toboşar, o mandolină, farfurii sparte, horă, un clarinet plângăreţ, aman-aman. (Credeam că spartul farfuriilor e un obicei inventat pentru turişti, dar uite că i-a prins şi pe localnici. Chiar, ştiaţi că grecii nu cântă la bouzouki decât de vreo sută de ani?)

Volumul creşte. Vin doi poliţişti, află că-i nuntă şi pleacă. Eu închid uşa să nu-mi spargă sticlăria din casă şi ascult în continuare, tolănit şi fermecat, motivele tradiţionale. Recunosc “Dar-ar naiba-n tine, dragoste” şi multe proto-manele din repertoriul Generic şi Azur, ca aia cu ţigara, cafeaua şi gagica. Mamă, cât de mişto e aia. O las aici s-o ascultaţi în româneşte, că nu ştiu cum se cheamă varianta grecească şi oricum a noastră e mai catchy.

Mă bucur că n-am nevoie să circul pe strada blocată, ca atunci când o nuntă de ţigani a stat 2 zile şi 2 nopţi pe Traian, chiar pe traseul lui 133. După ce mă bucur, adorm. Mi se spune că zidurile au duduit de manele greceşti până la şase dimineaţa.

Ziua 7.

Nu mai găsesc nimic din nunta de ieri. E ca şi cum n-ar fi fost. Probabil au făcut mocheta sul şi au răsturnat-o la biserică, pentru că acolo e tot satul acum, în afară de ăia de la atelierul de termopane, care-s tot acolo şi muncesc în stilul duminical care i-a consacrat.

Ocolesc biserica, să nu mă umplu de har pe pălărie, şi intru de curiozitate în cimitir. Răcoare, umbră, multă marmură, flori de plastic, chiparoşi şi pisici, ca într-un cimitir de români din Bolintin dar cu umbră şi chiparoşi. Pe cruci scrie, sub anul naşterii mortului şi anul morţii mortului, şi câţi ani a trăit exact împricinatul. DA, MĂI, LE E LENE SĂ SOCOTEASCĂ.

Abia în Bulgaria opresc să le iau amicilor mei suveniruri din Grecia, că-s mai ieftine. Nu sunt un prieten foarte bun.

(Dacă ai un magnet de frigider de la mine sau un borcan cu măsline, să ştii că-i din Grecia, nu de la bulgari. Nu despre al tău vorbeam, serios. Despre toate celelalte.)

ecouri

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Ultimele articole

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
ecouri