Utopia Balcanica

Cea mai lungă părere despre Cuminţenie pe care n-are sens s-o citeşti

Când eşti şef şi vrei să-mi plăteşti 100 de lei salariu, statul îţi ia 50 de lei. Când sunt flămând şi cumpăr o tigaie de 60 de lei ca să-mi fac clătite, 15 lei merg la stat. Când îmi cumpăr un pachet de ţigări de 15 lei ca să-mi treacă pofta de clătite, dumnezeu ştie cât ia statul da’ cred că vreo zece lei pe puţin.

În general, treaba statului e să ia bani cu japca, să vaporizeze jumate şi să-mi ofere restul sub formă de servicii de calitate îndoielnică.

Cu toate astea, sunt anumite ocazii rare când statul îmi dă ocazia să-i dau bani complet benevol, ca să facă vreo drăcie fiţoasă, cum ar fi să cumpere Cuminţenia pământului. Asta se cheamă subscripţie publică şi-i o metodă de crowdfunding. Momentul de glorie al subscripţiei publice în România a fost când, pe fundaţia a ceea ce trebuia să fie iniţial un grajd, s-a ridicat Ateneul, o clădire pictată pe dinăuntru unde mă duc uneori la concerte frumoase şi unde vine Iliescu să-şi facă ziua.

Pentru că Ateneul e bun şi util, tot ce se face prin subscripţie publică e bun şi util.

Dacă aţi trăit într-o peşteră, pot să vă povestesc şi ce e Cuminţenia pământului.

Cuminţenia pământului e un mic totem de calcar cumpărat de la marele sculptor Brâncuşi, acum o mie de ani, de un domn Gheorghe care avea mulţi bani. El aprecia foarte mult statuia şi o folosea drept suport de chei. La un moment dat au venit comuniştii şi, cum fac ei dintotdeauna, au zis: Gheorghe, asta nu mai e casa ta. Şi îţi luăm şi statuia pentru că hăhăhă, statu’ ia.

Nici măcar nu-i atât de cuminte.
Nici măcar nu-i atât de cuminte.

Mulţi, mulţi ani mai târziu, cele două urmaşe ale lui Gheorghe au primit înapoi suportul de chei, pe care statul avusese grijă chiar şi să-l ciobească şi să-l lipească cu Poxipol.

Pentru că Brâncuşi e, după cum spun criticii, tata lor, iar piaţa artei crescuse zdravăn, suportul ăla de chei valorează astăzi foarte mult caşcaval.

Fireşte, când te trezeşti cu un Brâncuşi în casă, vrei să îl vinzi, să umpli o cadă de aur cu aur şi să-ţi pui şlipul de aur şi să te scalzi în aur ca Copilul de Aur. Unii spun că doamnele ar fi primit oferte de 20-30 de milioane de euro de la tot felul de nababi şi chiar şi un mare muzeu din străinătate. Asta, prieteni, se cheamă bulan.

(Oricât ar mormăi unii rătăciţi că hîr, mîr, arta e subiectivă, legea firii ne spune că un bun – de la cartof la Gioconda – valorează EXACT cât e cineva dispus să dea pe el.)

Atunci guvernul a şoptit: doamnelor, hold your horses, vă face mandea o ofertă pă care n-o puteţi refuza.

Şi a făcut ceea ce ar putea fi un gheşeft foarte bun, înţelegându-se cu proprietarele să cumpere Cuminţenia cu 11 milioane de euro, adică jumate din cât face, plus câteva baniţe de patriotism calitatea I.

Îl pot înţelege şi pe bietul guvern: e un guvern fragil pe o plută şubredă pe o mare plină de rechini. Are nevoie de simpatie, iar Brâncuşi e atât de capabil să stoarcă simpatie încât până şi băncile se folosesc de el în reclame, deşi atunci statul se bosumflă.

Problema e că proprietarele Cuminţeniei au o vârstă şi vor să se scalde în aur acum, nu eşalonat pe 20 de ani.

Aşa că guvernul a zis hmm, hai să facem o subscripţie publică! Împuşcăm doi iepuri: adunăm bani pentru statuie şi le insuflăm românilor sentimentul că nu sunt un trib de orci incapabili să conlucreze.

Brusc, căcăreaza a ajuns în ventilator şi nimeni n-a scăpat fără să aibă o părere, ceea ce e bine. O societate care se ceartă e o societate sănătoasă.

Acu’, unii spun că-i bine ca orice bolovan ştanţat Brâncuşi să rămână în ţară fiindcă Brâncuşi românul pur aparţine urmaşilor urmaşilor noştri şi alte lozinci sămănătoriste. Cu ăştia nu putem discuta, că votează acuşi cu Diaconu şi vin şi ne trag în ţeapă la ceas de seară că n-am fost suficient de români.

Sigur, există şi gagii perfect rezonabili care au calculat că-i o investiţie deşteaptă şi că orice Brâncuşi în plus ne sporeşte brandul turistic şi atrage japonezi kawaii cu aparate foto. Pe oamenii ăştia pot să-i înţeleg, dar nu-i destul de candid din partea cuiva să creadă că tichia asta de mărgăritar o să ne facă chelia mai puţin lucioasă?

De partea cealaltă e şi mai multă forfotă.

Câţiva tineri intelectuali din stânga şuşotesc că-i artă decadentă burgheză şi statul ar face mai bine să le dea lor 11 milioane de euro să-i încurajeze să nu-şi caute meserii productive. Poţi să-i înţelegi! Şi în anii ’50, când Brâncuşi s-a arătat dispus să lase moştenire statului român vreo 200 de lucrări, un sinod întreg de academicieni – printre care Sadoveanu, Camil Petrescu, Perpessicius şi Jalea – au zis pas, că ce nevoie avem de măscăreli de burjui.

Câteva voci la fel de tinere şi intelectuale din dreapta spun că nu-i treaba statului să cumpere obiecte de artă, ci a lui Ţiriac (care, fie vorba între noi, ar putea strecura un Brâncuşi între două troace de epocă). Şi tot ei atrag atenţia că prin subscripţie publică ar urma să se strângă doar 6 milioane de euro, restul de 5 fiind cadou de la plătitorii de taxe.

Stai, deci e sau nu subscripţie publică?

Exact! Faza cu crowdfundingul e că nu funcţionează decât atunci când oamenii îşi doresc ceva cu ardoare.

Cum ar fi o salată de cartofi sau Exploding Kittens.

În schimb, ţi-ai dorit vreodată cu ardoare ca statul să cumpere un Brâncuşi? Nici eu. De-aia nici Ateneul n-a fost construit decât parţial prin programul “Daţi un leu”. De-aia donaţiile cetăţenilor către Catedrala Neamului m-aş mira să acopere mai mult decât vreo două lifturi şi o plasmă.

Sigur, e de apreciat încrederea guvernului că va scuti bugetul de 6 milioane de euro, dar sunt gata să pun pariu că – atunci când o să sune ceasul şi în puşculiţă se vor fi strâns vreo ăăă 700 de mii – guvernul o să fie generos de la mine din buzunar şi o să plătească toată nota.

Asta dacă nu cumva – ce vis haios – statul n-are de gând să vândă el statuia către un oligarh rus sau un şeic arab. Cu 30 de milioane de euro. Şi să le facă o surpriză cetăţenilor care au cotizat şi să le dea dividende. Dividende! De la stat! Dintr-o bişniţă deşteaptă pe seama unor tanti! Mii de români ar fi bucuroşi şi numai cele două doamne s-ar frige, cum se mai întâmplă pe piaţa liberă.

Dream on, plebeo. Asta ar asta ar însemna că statul e băiat deştept. Cuiele din “Poarta Sărutului” şi tablourile înlocuite cu falsuri direct pe pereţii muzeelor spun altă poveste.

Statul român e pentru Cuminţenie ce e Mr. Bean pentru mama lui Whistler.
Statul român e pentru Brâncuşi ce e Mr. Bean pentru mama lui Whistler.

Cum nu cred că guvernul nostru are de gând să dea un tun ca să ne îmbogăţească, şi eu sunt de părere că demersul ăsta cu Cuminţenia e cam tâmpit. De ce?

1. Revin la ideea de mai sus, cu turismul. Pentru că restul ţării e clasificat drept “cactuşi şi şerpărie”, Cuminţenia ar ajunge în Bucureşti, cel mai probabil la MNAR. Fiindcă-i urât şi pute, n-are munte sau mare, n-a fost construit de o civilizaţie urbană şi Gabi Firea e noul nostru primar, Bucureştiul n-are să se transforme în Viena în timpul vieţii mele, nici măcar în Budapesta sau Zagreb.

Bucureştiul poate – dacă mă întrebaţi pe mine – să devină, în cel mai bun caz, o destinaţie pentru shopping sau pentru baruri şi cluburi şi destrăbălare. Muzeul de artă nu e nici mall, nici discotecă. În următoarele decenii, şi dau o bere dacă nu-i aşa!, MNAR va rămâne un loc unde merg copiii bucureştenilor când vrea profa de desen să-i facă culţi.

În schimb, în colecţia unui şeic excentric, găzduită într-un muzeu european, numele lui Brâncuşi – şi al României, ca notă de subsol – ar ajunge exact unde trebuie: la copiii parizienilor sau ai berlinezilor şi chiar şi la turiştii japonezi.

2. Şeicul n-ar avea nimic împotrivă s-o aducă şi pe la Bucureşti din când în când, şi chiar dacă nu, e mult mai ieftin şi la fel de instructiv să expunem la MNAR o copie. Sau o hologramă. Oricum la muzeu n-ai voie să pui mâna, iar hologramele sunt cool.

3. În presa mare, “un Brâncuşi s-a vândut cu 30 de milioane de coco” sună mai bine decât “Statul român a cumpărat cu 11 milioane de coco un Brâncuşi pe care-l furase anterior”.

4. Economisim unşpe milioane de euro. Cu unşpe milioane de euro poţi să lansezi 5 Inna noi, chiar şi prin subscripţie pubică, ŞI să restaurezi câteva tablouri care zac într-un depozit. 5 Inna ne fac ţara muuult mai celebră decât o statuie de 50 cm sechestrată la Bucureşti. O rezoluţie ONU spune că n-ai suflet dacă nu-ţi place Inna. Brâncuşi nu face 120 de milioane de view-uri pe youtube.

5. Cele două doamne care vând Cuminţenia s-ar îmbogăţi cu 30 de milioane de euro. Cine ştie, poate au de gând să investească într-o afacere în România şi să genereze mai multă plusvaloare decât ar fi făcut-o statuia. Şi impozite. Şi TVA. La naiba, statul român ar putea să le hingherească pe proaspetele milionare ca pe hoţii de cai, în beneficiul bandiţilor din sistem, dar şi al nostru, al tuturor.

Oricum aş suci-o, şi oricât mi-ar plăcea ideea că am contribuit la cumpărarea unei bucăţi de artă extrem de scumpă, noi, ca trib, am avea numai de câştigat de pe urma vânzării “Cuminţeniei” către cineva din Dubai pentru 30 de milioane de euro.

Ah, şi 6. Ajunsă pe mâinile statului român, Cuminţenia riscă să fie oricând trimisă în Rusia pentru bună păstrare. S-a mai întâmplat.

Apropo, cred că Alexandra Stan are şi mai multe vizualizări decât Inna. Hai să nu irosim banul public şi să milităm pentru cauze mai utile.

Tot ce trebuie să faci ca să nu participi la subscripţia publică e să nu donezi aici.*

* hehe, see what I did there

ecouri

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Ultimele articole

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
ecouri