Utopia Balcanica

I-am luat permisul lui Nicu Israilovici, şofer interbelic. Ce am învăţat

Probabil că ştiţi deja că-s pasionat de vechituri şi vi se pare o preocupare destul de plictisitoare (I don’t blame you), dar ultima vechitură pe care am găsit-o mi s-a părut deosebit de interesantă şi vreau s-o împart cu voi.

E un permis de conducere emis în 1929 (de-o seamă cu manualul meu de educaţie sexuală!) şi i-a aparţinut lui Heinrich Israil zis Nicu Israelovici (sau Israilovici), un comerciant bucureştean de origine, cu siguranţă, chineză.

permis_nicu_israilovici1

N-am reuşit să aflu despre Nicu decât că, potrivit Cărţii negre a lui M. Carp, avea pe strada Romană (adică pe Eminescu) un magazin de textile pe care l-au prădat legionarii, provocându-i pagube de 300.000 lei. Era o epocă niţel cretină, foarte cretină dacă aveai bafta să te mai cheme şi Israilovici.

permis_nicu_israilovici2

Dar nu despre asta e vorba acum, ci despre perioada interbelică, maşini şi şoferi.

Câte maşini erau în România în perioada interbelică?

În 1937, potrivit acestui articol super cuprinzător despre industria auto dintre cele două războaie, România avea 1,3 autovehicule la mia de locuitori. În acelaşi timp, Franţa şi Marea Britanie aveau în jur de 40, iar SUA aveau deja 220 de maşini la mia de capete.

Cred că asta ne ajută să risipim şi mitul laptelui şi mierii din România interbelică. În 1938, singurele două ţări din Europa cu PIB-ul pe cap de locuitor mai mic decât al nostru erau Iugoslavia şi Spania. (Spania era în plin război civil.)

Tot în 1938, din cele circa 25.000 de maşini aflate la acea vreme în România, 9500 circulau în Bucureşti. Majoritatea autovehiculelor din România (~73%) erau de origine americană, celelalte fiind nemţeşti, franţuzeşti, sau italiene. În 1939 erau deja înmatriculate şi 4 maşini sovietice.

Nu putem decât presupune că Nicu Israilovici conducea şi el un Ford Model A pentru care plătise vreo 500 de dolari, adică 7000 de dolari de azi, dacă-l luase nou. Asta înseamnă 20 de salarii de învăţător (presupunând că salariul învăţătorului nu se schimbase foarte mult până în ’29, când dolarul era 167 de lei).

Pe când nemţii îşi inaugurau prima mie de kilometri de autostradă, 3/4 din reţeaua rutieră a regatului României era alcătuită din drumuri de pământ.

Cum suna Codul Rutier pe atunci?

Nicu Israilovici a fost un şofer exemplar, sau nu s-a sfiit să dea şpagă, fiindcă rubrica “Pedepse suferite de titular” e complet goală. Scrie acolo doar că a achitat timbrul fiscal de 7 lei, încă 2 lei pentru timbrul aviaţiei (instituit în ’31 ca să cumpere statul avioane) şi s-a prezentat la recensământul şoferilor din ’39.

La coada permisului de conducere al lui Nicu I. găsim, totuşi, un Extras din Legea asupra circulaţiei pe drumurile publice (22 octombrie 1929) care stabileşte sancţiunile pentru diferite fărădelegi rutiere.

“Se pedepseşte cu amendă de la 200 până la 1000 de lei:

1. Cine nu circulă pe partea dreaptă a drumului.
[…] 10. Orice conducător care se depărtează de vehiculul său, în caz de staţionare voită sau nevoită.
[…] 15. Lipsa tăbliţelor arătând numărul de ordine al vehiculului, precum şi lipsa tăbliţei cu indicaţiunea numelui, pronumelui şi adresa proprietarului vehiculului care trebuie să fie fixată sub numărul de ordine interior dela capră.
[…] 18. Orice trăsură, birje, căruţă şi diligenţă, care va fi găsită circulând după căderea nopţei pe căile publice, fără a avea două felinare aprinse fixate pe ambele părţi ale locului conducătorului şi purtând scris cu vopseaua roşie pe geamurile dinspre laturi, numărul matricol al vehiculului, iar în spate la stânga o lumină roşie.
19. Orice conducător de vehicul care va merge cu o iuţeală mai mare de 25 km. pe oră, în oraşe, comune rurale sau cătune.
[…] 26. Proprietarii sau conducătorii vehiculelor cu tracţiune mecanică, cari vor întrebuinţa în oraşe şi comune alt semnal decât trompeta cu pară de cauciuc.
27. Lăsarea eşapamentului deschis şi a fumului pe căile publice, – precum şi lipsa oglinzei retrovizuale.
28. Orice proprietar sau conducător de orice fel de vehicul, care va da înapoi pe căile publice, fără a suna şi a se asigura că cei din urma lor îşi dau seamă de această manevră.”

* * *

Tot cu amenzi de 200-1000 de lei erau ameninţaţi şi bicicliştii (sau tricicliştii) care circulau fără număr de ordine de înregistrare de la poliţie, fără frână la ghidon, lumină roşie şi claxon sau care depăşeau viteza de 15 km la oră. Sau care mergeau cu bicicleta pe trotuar. Sau care umblau ca golanii, “fără a avea o mână pe ghidon, sau vor lua picioarele de pe pedale în mers”.

(Cum măsurai în 1929 cât de repede merge un biciclist?)

* * *

Riscau o amendă de la 200 la 2000 de lei proprietarii “vehiculelor pentru pasageri cari nu vor fi curate şi în bună stare de funcţionare şi care circulă şi transportă persoane pe cale publică.”

* * *

Existau şi amenzi mai zdravene (2000-4000 lei) pentru fapte grave precum huliganismul şi liniuţele cu căruţele:

“1. Cine va pune sau va arunca, înainte sau asupra vehiculelor în mers, pietre, lemne, cuie, sticlă, apă sau orice alte lucruri susceptibile de a aduce vre-o vătămare de orice fel acestor vehicule sau celor cari le ocupă.
[…] 3. Orice conducător de orice fel de vehicul care se va lua la întrecere de viteză cu un altul pe căile publice şi orice conducător al unui vehicul cu tracţiune animală, care va conduce caii în galop.”

* * *

Cea mai nasoală amendă, cea de 20.000 lei, era pentru când îi încredinţezi vehiculul unei persoane care n-are carnet.

Ce bine că Nicu avea carnet!

expozitia-costica-gavrilescu1
Fiaturi, brice şi carice courtesy of Reclame vechi româneşti
ecouri

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au nici una.

Abonează-te

Lasă-mi o adresă de mail ca să te înştiinţez când mai pun o drăcie pe blog. Merci!

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
ecouri