Utopia Balcanica

Nordul Dobrogei chiar e altă mâncare de peşte (I)

Minivacanţă? OK, boss, dar hai să mergem undeva unde n-am mai fost de mult.

Ştiu! Un roadtrip de câteva zile prin Dobrogea, unde-s atâtea naţii şi reliefuri la o aruncătură de băţ de Bucureşti.

Ziua 1. Frumoasă-i crucea lui doamne-doamne, dar mai frumoasă era o tavernă.

Chiar înainte de Hârşova, facem dreapta cu gândul să oprim la Ghindăreşti, probabil cel mai drăguţ sat din pragul Dobrogei. Aici sunt 95% ruşi lipoveni. Mă fascinează locul ăsta de când am început să cercetez folclorul lor, adesea cântat la garmoşkă, cu nasurile înroşite, la buza Dunării sau direct călare pe lotcă.

Claxonăm un fazan care trecea uliţa. Fotografiem un măgar cu breton şi nişte câini care încearcă să înfiinţeze o familie tradiţională. Încetişor iese şi soarele din nori, ca la un început de vacanţă.

În treacăt, îl ochesc pe popa lipovean dereticând prin curtea bisericii – e de departe cel mai bărbos popă pe care l-am văzut vreodată. Sigur slujeşte dintr-un tom de pe vremea lui Andrei Rubliov. Închipuiţi-vă că oamenii ăştia au fost alungaţi din Rusia secolului al 18-lea fiindcă erau prea conservatori.

Lăsăm maşina sub un nuc de prin sat, mulţumindu-le pentru umbră bătrânilor care stăteau în poartă. Tot ei ne arată pe unde să coborâm la Dunăre.

În vârful unui promontoriu stâncos, “piatra înaltă” de unde se aruncă flăcăii în apă vara, e o cruce imensă. Câţiva pescari merg şi ei spre apă, nişte copii blonzi se aleargă chiuind. În jurul crucii sunt câteva băncuţe şi nişte curţi deosebit de pitoreşti.

Am uitat cum îl cheamă pe veteranul cu mâinile tatuate care ne-a ţinut companie sub crucea aia mare, dar a fost tanchist, pe urmă navigator pe Dunăre, ştie toate bisericile de rit vechi din Dobrogea, cu adresă şi hram, şi a fost nu o dată, ci de două ori până hăt, la Băile Felix. Mon filleul a vu Perpignan et je n’ai pas vu Carcassonne!

Înainte să plec, îmi şopteşte: în loc de crucea asta, mai bine făceau aici un restaurant, să vină lumea la Ghindăreşti. Că s-a deschis sezonul la scrumbie.

Eu cred că nu pentru scrumbie voia restaurant corsarul ăsta bătrân.

Dacă laşi satul ăsta o mie de ani, probabil că-l găseşti tot cu două săptămâni în urmă.

Intrăm, în sfârşit, în judeţul Tulcea şi ne stabilim cartierul general 50 km mai la nord-est, lângă Topolog. Acolo-i o pensiune răsărită spontan în mijlocul pădurii. Omul locului ne întâmpină cu vin de ţară şi discutăm despre creşterea albinelor.

Uneori vin aici şacalii şi mistreţii, dar acum e linişte. Peste şoseaua din mijlocul nicăierilor mai e doar un popas cu mâncare mediocră şi ieftină, şi cu inconfundabilele farfuriuţe hoteliere din anii 80.

Ziua 2. La speriat de pelicani cu motoraşul lui nea Vasile.

Dealurile din jurul satului sunt pline de maci roşii şi ceea ce pare a fi salvie de câmp sau altă formă de pizda-ţigăncii, presărate pe verde crud. Asfaltul e ca-n palmă în tot judeţul Tulcea. De ce nu venim aici în fiecare weekend?, ne întrebăm în drum spre Sarichioi.

Vedem primul pelican pe lacul Razelm. Zici că-i marea. Zici că-i Marea Nordului, de fapt, undeva într-o Olandă mai deluroasă. Turbinele eoliene completează imaginea, cu toată urâţenia şi inutilitatea lor.

Oprim la debarcaderul din sat, să vedem cum parchează pescarii. Stuful se vălureşte domol. În zare se vede insula Popina, unde cuibăresc nişte păsări rare. Nu ştiu care, că panoul cu informaţii s-a şters acum mulţi ani. PET-uri şi conserve înfipte în malul mâlos îţi amintesc că locul ăsta nu-i pentru turişti.

La doi paşi de Sarichioi e şi Enisala, cu vestita cetate genoveză şi o frumoasă gospodărie conservată in situ, dar noi mergem azi să încercăm cu degetul Dunărea.

Trecem prin sate cu nume exotice, ca Zebil, Agighiol, Sabangia sau Sarinasuf, văzând ici-colo vaci care se scaldă, cormorani la vânătoare şi lebede cu puii lor gri şi pufoşi. În sfârşit, ajungem la Murighiol, una din uşile lăturalnice ale Deltei.

Mâncăm pe fugă un borş de peşte, un borş de perişoare de peşte şi o plachie (satisfăcătoare, toate) într-un loc destul de turistic, cu veselă de fiţe. E după-amiază şi n-avem mult timp de pierdut, deşi curtea-i aşa de umbroasă.

Găsim şi în marginea Murighiolului un port, unul mic şi înghesuit unde eram convinşi că aşteaptă un nea Vasile să ne plimbe câteva ore cu barca. Aşa a fost, contra a 200 de lei după care nu-mi pare rău. Dacă eram în gaşcă, ieşeam mult mai ieftin.

Tragem la benzinăria de bărci – întotdeauna m-am întrebat dacă există aşa ceva. Luăm motorină, cola, un bidon de bere şi ţigări. Nea Vasile fumează Marlboro, vorbeşte încet şi are mâinile unui om care n-a făcut foarte mult origami.

Deşi e a treia oară când iese la gârlă pe ziua de azi, ne strecoară cu răbdare pe canale să ne arate stârcul, egreta, pelicanul, nuferii, casele de vacanţă cochete din Uzlina, lacul Isac, plasele pescarilor, o pădure de sălcii care te duce cu gândul la mangrovele ecuatoriale şi un apus de soare perfect.

Ca în orice altă intersecţie, întâlnirile cu alţi şoferi la o răscruce de canale se lasă cu drăcuieli şi cu băă, mă bagi în mal, boule. Deh, când vin jmecherii cu bărcile lor Yamaha, de parcă le-a cumpărat mă-sa Dunăre…

Încheiem seara în glorie la buticul de lângă şcoala din Murighiol, cu o bere rece şi cu doi prieteni vechi care erau din întâmplare pe-acolo. Ce mică e lumea!

Mâine mergem la Jurilovca, dar despre asta, mâine.

ecouri

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
ecouri