Utopia Balcanica

Nordul Dobrogei chiar e altă mâncare de peşte (II)

Am bifat Ghindăreştii şi Murighiolul. Încotro acum?

Ziua 3. Pizza, Portiţa şi vărul sălbatic al capului Caliacra.

Revenim la Sarichioi să ne întâlnim cu prietenii noştri la pizzeria lui Vitea din centrul satului. Suntem mai mult curioşi decât flămânzi.

Ce să vezi, a dracului piţă e cinstită. Nimic fancy, blat subţire, făcută cu ingrediente de la alimentara din sat (ah, nostalgia pizzei Panipat), ieftină ca braga, o acompaniază de minune terasa plăcută şi berea la 3 lei.

În faţa porţii aşteaptă un cal iar câţiva alcoolici locali se întreţin în ruseşte, mănâncă îngheţată şi fac flotări. Nu mi-ar fi ruşine cu bomba asta dacă ar fi în piaţă la Miniş.

De acolo mergem în port la Jurilovca. Am senzaţia că plimbarea asta se transformă în turul satelor lipoveneşti cu babe îmbrobodite şi popi criogenaţi la 1600, doar că aici e şi un hotel plutitor de patru stele la care ne-am crucit pe Booking săptămâna trecută.

(Partea bună, mi-a spus cineva, e că uneori cântă acolo Doru şi Iulik.)

Şi la Jurilovca au un PECO amuzant de bărci (no shit, Sherlock) iar un băiat creol ne propune să traversăm până la Gura Portiţei cu şalupa. 50 de lei dus-întors? Bine, frate.

Nenorocirea asta de lac are şi valuri iar barca asta-i mult mai supărată decât a lui Vasile de ieri. Navigăm vreo douăzeci de minute, suficient cât să ni se lichefieze în cutia craniană toate grijile de peste an. Mi-a plăcut, m-aş mai da.

La complexul din Gura Portiţei nu cred că m-aş întoarce, totuşi. Sigur, au o piscină curată, plaja e aerisită şi-i plin de nemţi chipeşi. Dar se vede că patronu-i pus pe jecmăneală, barul cântă chillout anost de pe radiourile greceşti de vară, la WC e coadă şi te simţi claustrat ca Papillon într-o colonie penală.

La urma urmei, sălbăticie cât vezi cu ochii ai şi la Krapeţ sau Durankulak, dar cu toate beneficiile existenţei unei şosele în apropiere (şi poţi să te cazezi la Doi Mai, unde se mănâncă mişto).

Dacă tot am ajuns aici, o zbughesc un pic până-n marea tulbure şi nesărată. E chiar interesant cum i se schimbă culoarea pe măsură ce te apropii de Dunăre.

Aflăm că lângă Jurilovca e capul Doloşman, cu ruinele cetăţii Orgame/Argamum, şi că-i o plimbare plăcută până acolo. Fie! Lăsăm maşina unde se nasoleşte drumul, lângă ceea ce presupun că-i căsuţa arheologilor. Acolo-i un paznic care-i bombăne pe nişte “iacobişti” (iehovişti?) care i-au adus cărţi cu Isus. Ne arată încotro sunt ruinele.

Poteca ne urcă printr-un peisaj de stepă, cu ciulini şi câte un corcoduş răzleţ, genul de loc unde ai turna un polenta western.

Sus e un foişor precar pe care mi-e frică să mă cocoţ. E OK, am înţeles deja care-i faza cu capul şi cu cetatea. Capul Doloşman e varianta pădureaţă a capului Caliacra. Apa din jurul lui nu-i albastră, ci măslinie. Nu-i picior de om care să te întâmpine pe el, nu-s tarabe cu suveniruri şi nici explicaţii.

Aici a fost una din primele aşezări menţionate de vechii greci la Marea Neagră, probabil era grandioasă cândva dar pe urmă golful s-a colmatat şi a devenit lacul Razelm. Câteva secole mai târziu au năvălit şi tot felul de goţi, huni şi pakistanezi iar în prezent cea mai mare parte a Orgamei e sub pământ.

Recunosc în jurul meu conturul unei bazilici. Oare-i urât să mănânc corcoduşe în casa domnului?

Pe urmă drumul ne-a dus la o plajă pietroasă, cu tufe de sumac, lanuri de stuf şi câţiva grătaragii care-şi strângeau jucăriile.

Pe urmă ţânţarii n-au mai avut răbdare.

Fiindcă restaurantul din Jurilovca nu ne inspira încredere, ne-am întors lângă Babadag, între două bălţi, unde ochiserăm un loc care se cheamă la Tauc. Acolo am mâncat somn, inclusiv într-o saramură care m-a făcut să-mi pun întrebări despre Univers.

Broaştele cântau pe canale şi Juve lua bătaie de la Real sau invers, nu mai ştiu exact fiindcă nu-mi pasă foarte tare.

Ziua 4. Drum bun, Cireşari.

Nunu, nu ne-am săturat de sate pitoreşti de lipoveni aşa că oprim între dealurile împădurite din Slava Rusă. La marginea satului se desluşesc câteva colţuri din ruinele cetăţii Ibida, unde a săpat astă vară prietena noastră Joe. După un gard de sârmă e o amforă imensă, în care vor cădea mai la vară multe corcoduşe.

Ne atacă o haită fioroasă de câini dobrogeni, de dimensiunile unor pepeni galbeni. Locul ăsta e atât de paşnic încât între căţei se infiltrează la un moment dat un motan şi căţeii n-au nimic împotrivă.

Deşi simt că acolo sălăşluiesc un fel de talibani şi mi-i cam frică de ei, explorăm un pic şi curtea mănăstirii Uspenia, unde cică stă o mare căpetenie a popilor pe stil vechi. Nu-i o mănăstire fotogenică, n-o să apară niciodată pe un magnet de frigider, dar mi-ar surâde să mă nevoiesc aici câteva săptămâni ca să scap de nevroză.

Azi nici nu pare să fie nimeni acasă, doar câţiva guşteri într-o rigolă şi un cuc insistent, dar am înţeles că la hram e forfotă mare. Atunci sfinţesc apa, I am not shitting you, băgând în ea două picioare mumificate.

Încă vreo 50 km şi ajungem la Histria, pomul lăudat al cetăţilor antice dobrogene.

N-o să vă spun cum e drumul până acolo, o să vă amintesc doar că io am apreciat şoselele din Tulcea şi cetatea lui peşte prăjit nu e în Tulcea.

Lângă muzeu e o tavernă cel puţin dubioasă, iar muzeul în sine e mai degrabă o seră cu gresie furată dintr-o bucătărie nouăzecistă. Înăuntru sunt câteva piese haioase, de exemplu idolul neolitic cu puţă sau cada de baie convertită în coşciug.

Mult mai satisfăcătoare e plimbarea printre ruine până pe malul lacului Sinoe – mai ales dacă-ţi place să pândeşti şerpii (Natrix natrix) şi şopârlele (Lacerta agilis) la fel de mult cât le place lor să te pândească pe tine.

Ca la orice obiectiv turistic major, există şi nevertebrate periculoase prin iarbă, cum ar fi temutul căcat moale de om. Grijă mare când mergeţi prin flora spontană.

Forţăm încă o dată bieletele, cloncobaurul şi alte părţi ale maşinii pe drumul spre civilizaţie şi oprim între baza Kogălniceanu şi limanul Taşaul, la popasul Cristi, unde totul se mişcă foaaarte leeent, dar au fudulii de viţel, o ciorbă de burtă decentă şi aceleaşi, mereu aceleaşi ceşcuţe dintr-o copilărie cu vacanţe la Trei Papuci.

De acolo cotim spre autostrada soarelui, pe care-l şi surprindem apunând peste Cernavodă ca o ciupercă atomică în reluare.

Şi-am încălecat
pe-o banchetă de Fiat
şi v-am făcut o compunere şcolară
s-o aveţi în vedere pentru la vară.

ecouri

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
ecouri