Utopia Balcanica

Balkanik! al şaptelea: cheful se mută, dar nu se sparge

Ne-a dat palpitaţii. S-a sucit. S-a mutat. S-a improvizat şi s-a reinventat. Dar a fost Balkanik! – a şaptea oară. Cum ţi s-a părut, Vasile?, n-a întrebat nimeni, dar asta nu m-a oprit niciodată să-mi dau cu părerea.

Sigur că am dus dorul fortăreţei părăginite de pe Uranus.

Simţeam că facem parte dintr-o gaşcă exclusivistă când trebuia să plătim bilet ca să ajungem în spatele unui zid înalt, de nesărit. Iar plimbarea prin Herăstrău, atârnatul de bară în expresul 783 sau strecuratul pe sub office-urile de la Casa Scînteii sunt experienţe muuult mai puţin balcanice decât Piaţa de Flori şi cartierele adiacente.

Dar asta-i bombăneala firească. E ca atunci când tocmai ţi s-a închis barul preferat.

Deşi-i din cu totul altă poveste bucureşteană, platoul din faţa Gării Băneasa e un loc drăguţ pentru zbânţuială. Ai un gazon uriaş pentru stat în cur, iar din pavajul de piatră cubică nu se ridică vălătuci de praf când dansezi. În plus, faptul că, din când în când, pe lângă festivalul tău trece un tren e super romantic.

Ca în fiecare an, au fost tarabe cu zorzoane şi tinichele, meşterul lingurar şi cel argintar, tablourile ţipătoare ale dubiosului Hitter, cocteilul cu ţuică, berea îndoielnică la suprapreţ (Gambrinusul reşapat e sălciu şi are o etichetă urâtă, dar Silva pale ale e o bere cinstită de festival), chiftele de ceapă de la Agra şi un grătar cu mici.

Fanfară de belgieni exersând, copil zbenguindu-se, rastel cu o mie de biciclete, figuri şi fuste familiare – îl recunoşteai acolo pe vechiul Balkanik, totuşi i se citea pe faţă că a trecut prin nişte greutăţi, a plecat de acasă şi încearcă să se înrădăcineze într-un Occident (= nordul Capitalei) puţin cam steril pentru gusturile lui pestriţe.

Dar, până la urmă, la Balkanik mergem pentru muzică, nu?

Vineri am fugit de la muncă într-un suflet…

…ca să-l prind pe Nea Vasile de la Mârşa. Veteranul din inima Vlaşcăi, pe care-l ştim de pe la MŢR, a făcut un spectacol frumos în faţa unui public răzleţ şi timid. Deh, programul de la uzină…

Au urmat Dikanda, nişte fete şi flăcăi sosiţi tocmai de la Stettin (Polonia) – nume nou pentru mine, surpriza serii, cu două voci feminine proaspete şi glumeţe şi un dothraki sexos la vioară turbată. Printre piese standard din folclorul pan-ţigănesc s-au strecurat nişte solo-uri de chitară gypsy-Floydiene, o bucată în poloneză care suna a chalga bulgărească, o dedicaţie improvizată cu aer reggae şi un bis aproape rusesc. Au încheiat cu un cover foarte sincer după Viorica Rudăreasa. (Îi aştept cu drag să mai treacă pe la Bucureşti, unde Bălălău e mandatar la Intercontinental.)

Că tot vorbeam de voci piţigăiate şi greu de confundat, seara s-a terminat cu Mitsoura şi amicul ei maghrebian Jawhar. Recunosc că îmi place mai mult ce făcea tipa în ’95-2000, dar orice artist trebuie să să se reinventeze din când în când, iar pe nostalgicul din mine nu-l împiedică nimeni să asculte în continuare Ando Drom.

Sâmbătă m-am dus ţintit.

Barcelona Gypsy Balkan (ex-Klezmer) Orchestra erau de mult, mult timp pe lista mea de dorinţe secrete.

Wow, ce plămâni are Sandra. Şi ce prezenţă. Deşi-i născută tocmai în Santpedor de Barcelona, femeia asta ştie să arunce acel “haide, haide” autentic pe care-l mai întâlneşti doar la un bulgar ciufut care-şi plimbă câinele dimineaţa.

Formaţia ei fenomenală cu rădăcini în toate cele şapte zări ne-a purtat într-o călătorie întortocheată, cu popasuri în Macedonia, Albania, Italia, Rusia şi, fireşte, un ştetl evreiesc care nu mai e pe hartă.

Mai pe ocolite, din gară în gară, am ajuns pe urmă înapoi acasă, unde aşteptau Opa ţupa sârbească (dac-o asculţi atent îţi dai seama că-i soră cu Într-o zi la poarta mea), Jelem, jelem (care-i Ionel, Ionelule rescris) şi – finis corunat concertum – un Şaraiman perfect executat.

Şi ce dacă turna cu găleata?
Eu şi fata aia cu punga de gunoi în cap, oricine-ar fi fost, eram complet vrăjiţi.

Duminică am găsit la gară puzderie de oameni veniţi să-şi ia la revedere de la vara lui 2017.

Să fi fost câteva mii acolo, semn că tot efortul organizatorilor n-a fost degeaba şi că atunci când te zbaţi suficient, lucrurile se aşează ele cumva.

Mi-a părut rău că le-am pierdut pe surorile moldovence Osoianu şi o bună bucată din cântarea Kolektif Istanbul. Pe cei din urmă i-am auzit din depărtare şi a fost suficient cât să-mi amintesc nişte kokoreç tăiat neglijent pe o lipie caldă la marginea unui bâlci insalubru şi zgomotos.

Dar eu venisem pentru fanfara Ciocârlia şi noul lor prieten, chitaristul canadiano-italian Adrian Raso. Deşi e clar dominat, gagiul îşi dă toată silinţa să capete un rost în învălmăşeala aia de alămuri şi reuşeşte s-o mâne spre un sound ceva mai occidental. Nu că le stătea rău ciocârliilor cântând toată ziua Bubamara şi Iag bari, dar dă-le o secţie ritmică acătării şi ai obţinut un big band. Şi preţ de vreo oră i-am auzit aventurându-se vag spre swing, sau spre jazz, sau spre un fel de ska – mă rog, partea care contează din ska. Adică oameni suflând în trâmbiţe. Adică până la urmă tot fanfara Ciocârlia.

Şi chiar dacă aş fi preferat să mă despart de Balkanik într-o frenezie à la Shantel sau Kiril (sau, de ce nu, Salam? – ah, ştiu, fiindcă fug sponsorii) şi tânguielile arăbeşti nu-s de regulă bucata mea de mămăligă, Yasmine Hamdan e sweet şi m-am bucurat s-o aud înainte să pornesc spre oraş.

Mă întreb dacă liliecii din turnul de la Uranus au remarcat că-i mai linişte anul ăsta.

Important e că noi ne-am făcut damblaua. Ne vedem la anul!

ecouri

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au nici una.

Abonează-te

Lasă-mi o adresă de mail ca să te înştiinţez când mai pun o drăcie pe blog. Merci!

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
ecouri