Utopia Balcanica

Trippa alla romana şi alte sorprese nella mahalaua Dudeştilor

De când nu v-am mai scris despre aspectul comestibil al vieţii mi-au mai furnizat câteva prânzuri şi cine italieneşti destul de împlinite Belli Siciliani, Borgo Margherita şi chiar şi Giorgio de pe Basarabia. Şi totuşi, vorba melodiei, ceva lipsea.

Atunci mi-am dat seama că în colţul meu de Bucureşti mai există un italian celebru.

E acolo de o mie de ani şi nu l-am vizitat niciodată. Îl cheamă Ristorante da Giulio şi unii jură pe el, alţii jură că s-a stricat – ştiţi cum păţesc cârciumile vechi.

Într-o seară friguroasă când nu se întâmpla nimic prin oraş am hotărât să-mi curm ignoranţa vizitând birtul cu pricina, care-i pe Dudeşti, între depou şi mall Vitan, pe o străduţă urâtă (Popa Stoica Farcaş), flancată de blocuri optzeciste şi case modeste, de mahala. Dudeştii post-comunism n-au să câştige vreun premiu de fotogenie, şi nici da Giulio nu-i o vilă toscană cu bolţi de viţă.

E doar un restaurant de cartier cu neoane şi termopane. Înăuntru, la fel – decorul îmi aminteşte de un hotel din Galaţi unde am stat recent – dar e curat şi animat şi chiar se aude sporovăindu-se italieneşte de către nişte domni cu borsete. Mereu un semn bun.

Patronul mişună şi el primprejur, salutând unii meseni, nu şi pe mine, semn că oamenii sunt de-ai casei.

Meniul: o grămadă de paste.

Mai toate între 30 şi 50 de lei porţia. Sunt acolo şi nişte cărnuri, peşte şi o secţiune separată de “bucătărie românească” de care ceva-mi spune că ar trebui să mă feresc. Nici n-am pozat-o, de frică. Toată mâncarea asta ar face bine să fie bună, fiindcă-i mai scumpă decât cam tot ce poţi mânca prin părţile astea.

Cerem o bere şi o limonadă (nimic spectaculos pe lista de băuturi) şi continuăm să răsfoim.

Cea mai interesantă pagină e oferta zilei: misterioasele frunze de nap, porchetta, alte câteva soiuri de paste şi chiar şi fasolea cu şorici (cotiche con fagioli), un fel tipic roman pe care zău că l-aş fi încercat dacă nu făcusem săptămâna asta 4 experimente cu fasole acasă.

Veşnic căutător de măruntaie, n-a fost greu să aleg din meniul zilei trippa alla romana, tuslamaua roşie a italienilor – fâşii de burtă de vită, mult mai groase decât într-o ciorbă stas de la Hanul Drumeţului – într-o baie simplă şi densă de roşii şi pecorino.

Parfumurile de burtă şi brânză tare zvârcolindu-se să răzbată prin aciditatea roşiei, textura când spongioasă, când cărnoasă a burţii, nunu, categoric nu-i pentru toate gusturile fiertura asta animalică. Poate de-aia nici nu-i în meniul permanent. Dar eu simt nevoia să rup nişte pâine ca să lustruiesc farfuria, chestie pe care n-am mai făcut-o de ani buni.

Recenzia e practic gata scrisă. Nu mă mai interesează nimic.

Un om înţelept ar fi depus tacâmurile în acest moment, dar un kamikaze ca Vasile –

Până la urmă, am venit pentru paste. Spaghete carbonara, vă rog!, am şoptit de după platoul luciu unde fusese cândva burtă în sos.

Atunci, oroarea. Chelneriţa, o doamnă până atunci simpatică şi iute, m-a avertizat: să ştiiiţi că nu-s cu smântânăăă. Aşa troglodit par?! Mi-a venit să-mi pun faţa de bombăneală, să îmbătrânesc 30 de ani, să-i zic “duduie” şi s-o mustru verbal. Dar mi-am amintit că suntem după 28 de ani de tranziţie, timp în care tot felul de cantine middle-class, ca Verdi sau il Calcio, au transformat pastele carbonara (la rândul lor o invenţie recentă, de secol 20, fie vorba între noi) în paste cu smântână – sau mai rău, cu margarină lichidă. Probabil că experienţa a învăţat-o să fie precaută, şi ăsta nu e un lucru rău.

Destul despre impostura altora câtă vreme port încă în cerul gurii amintirea spaghetelor carbonara totalmente corecte şi italieneşti care mi-au fost furnizate de acest Giulio obscur din Dudeşti. Ou, parmezan, afumătură crocantă, paste al dente, atât. Flup!, m-am trezit purtat înapoi în timp spre când am descoperit prima oară îmbinarea asta de cremos şi sărat, complet diferită de orice spaghetă mâncasem vreodată.

(Couchsurfuiam prin Italia. În seara aia, un marocan a renunţat să mă mai tâlhărească după ce i-am spus că-s român. Cred că v-am mai povestit. A fost şmecher.)

Pe la masă s-au mai perindat, tot din meniul zilei, nişte pappardelle cu sosul casei, un ragu cu ceea ce presupun că erau spuntature di maiale sau pă româneşte porc. Cantitate generoasă, consistente şi ochioase, dar eram prea preocupat cu propria experienţă mistică, plus că nu-i frumos să mănânci din farfuria altora.

Ultimul sacrificiu pre-somn adânc a fost o zuppa inglese neremarcabilă gustativ (până la urmă e un tiramisu cu miez de cremşnit, ce aşteptări poţi să ai?), dar cu o textură plăcută. Am înţepat puţin cu furculiţa şi altă prăjitură, dar nu mai ţin minte nimic despre ea.

Mă simt ca un urs gata de hibernare. Bine jucat, Giulio.

Nota, pls!

O masă pentru doi – 167 de lei fără ciubuc, şi ar fi sărit de 200 dacă aveam chef să bem o sticlă de vin. Multicel, chiar foarte mult pentru cotlonul ăsta adormit de Bucureşti, dar nu-mi amintesc să fi mâncat paste exact cum trebuie vreundeva pe calea Victoriei, unde scorurile astea ar fi normale.

Iar aproape zece lei pentru un ţap de bere industrială (Peroni, în cazul ăsta) e jecmăneală în orice local din Europa de Est.

Scanând aerul din jur cu cinstitometrul, am obţinut următoarele rezultate.

Mâncare: 5/5. Poate am avut noroc, poate chiar se pricep la paste. Iar meniul zilei şi al săptămânii pot conţine surprize, cum ar fi acea trippă romană pe care aş sfâşia-o în orice seară. Porţii măricele.

Băutură: 3/5. Nimic despre care să te lauzi pe internet.

Serviciu: 5/5. Molto, como si dice, efficiente.

Ambianţă: 3/5. Chiar reconfortant când o cârciumă n-are nevoie de un designer de interior ca să supravieţuiască atâta vreme.

Scoruri: 2/5. Probabil cea mai scumpă trattorie de cartier din proximitatea unui depou de tramvaie.

Per total: 8/10. Americanii au două expresii frumoase pentru genul ăsta de experienţă: “comfort food” şi “pay day”.

Ristorante da Giulio e pe Popa Stoica Farcaş colţ cu Dudeşti şi are o pagină de facebook care n-a mai fost actualizată de mult. De asemenea, puteţi face rezervări direct online prin ialoc.ro.

ecouri

Vasile

Vasile e căpetenia internaţională a bărboşilor (şi a acestui sait). Are multe preocupări, cel puţin în comparaţie cu oamenii care n-au.

Comentează

Ultimele articole

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
ecouri