Utopia Balcanica

Cum au ţepuit PSD-ALDE băncile, cam pe înţelesul tuturor

Din toată lupta proletară a actualei coaliţii de guvernare împotriva sistemului bancar nu putea să lipsească tocmai el, unicul şi inegalabilul, spaima bancherilor de pretutindeni, coşmarul multinaţionalelor, buzduganul consumatorilor, campionul nedisputat al socialismului penelist (acum la ALDE), Danieeel Zamfir.

Ultima găselniţă pe care i-a beşit-o bezna minţii e să scoată bancherii din Consiliul Fiscal, adică oamenii ăia cu care teoretic ar trebui să se consulte guvernanţii înainte să ia decizii oligofrene care să deraieze economia. Sigur, membrii coaliţiei PSD-ALDE nu o fac, dar sunt deranjaţi că sunt luaţi din când în când la 11 metri de indivizi care pricep nişte economie. Aşa că Daniel Z. s-a gândit să vină cu proiectul ăsta de lege doar ca să-l scoată din schemă pe preşedintele Consiliului Fiscal, Ionuţ Dumitru, economistul-şef de la Raiffeisen. Aşa se legiferează în România: dacă ţi s-a pus pata pe om, dai o lege să îl tragi pe linie moartă.

Tot zilele trecute, Guvernul a anunţat o nouă emisiune de titluri de stat adresată populaţiei, doar-doar o scoate Vasile banii de la bancă să împrumute Guvernul (că e mare foame de bani la buget). Sunt slabe şanse ca dobânda pe care ţi-o oferă statul să acopere măcar rata inflaţiei, dar dă mai mult ca băncile şi îţi promite că nu trebuie să plăteşti impozit pe venit.

Problema Guvernului e că nu prea mai vrea nimeni să îi dea bani, că s-au prins în sfârşit şi bancherii cu ce borfaşi au de-a face şi nu prea mai au tragere de inimă să îi împrumute.

Mai bine mai târziu decât niciodată.

Nu de alta, dar până recent mediul bancar s-a complăcut într-o cârdăşie bolnăvicioasă cu executivul. M-a trecut un sentiment de bucurie meschină când geniile finanţiste ale PSD-ului au anunţat la finele anului trecut aşa-zisa “taxă pe lăcomie“, prin care vor să impoziteze activele bancare în funcţie de nivelul ROBOR.

Nu mă înţelegeţi greşit, taxa pe care au visat-o habarniştii e o aberaţie fiscală colosală. Aversiunea mea faţă de sistemul bancar mioritic nu se datorează vreunui delir comunist-conspiraţionist, că băncile ar suge sângele poporului şi fibra milenară a neamului românesc ca să ne facă sclavii reptilienilor conduşi de Soroş şi fraţii Rothschild.

Însă bancherii locali au cules ce au semănat.

Dacă n-ar fi fost ei să împrumute Guvernul PSD-ALDE, acesta ar fi riscat de mult să rămână cu pantalonii în vine şi buzunarele pe dinafară, că bani pentru majorările alea iresponsabile de cheltuieli n-au existat niciodată. Aici băncile şi-au urmărit interesul lor: mai întotdeauna preferă să crediteze statul în detrimentul persoanelor fizice sau oamenilor de afaceri. Logica ar fi că e mai greu pentru o ţară să dea faliment, şi şi-ar pierde orice umbră de credibilitate dacă devine rău-platnică.

Doar că statul român a fost atât de rapace în a se împrumuta de pe piaţa internă încât a aspirat o bună parte din disponibilul de lichidităţi al băncilor. Ăsta e şi motivul principal pentru care nivelul ROBOR a luat-o la goană anul trecut. Legile economiei funcţionează la fel pentru toate produsele şi serviciile, indiferent că e vorba de ouăle din piaţă sau stocul de bani pe care băncile îl au de dat împrumut. Statul a tot cerut bani, băncile s-au bucurat să îi ofere, a scăzut cantitatea de lichidităţi rămasă pentru alte tipuri de creditare astfel încât a crescut preţul lor – adică dobânda.

ROBOR-ul nu e vreun indice supertehnic pe care să îl înţeleagă doar iniţiaţii într-ale economiei şi pieţelor financiare.

E o banală medie a dobânzilor cu care se împrumută în lei primele 10 bănci de pe piaţă între ele. Lichidităţi mai puţine (că au dat buzna să finanţeze nevoile statului) înseamnă dobânzi mai mari şi, implicit, ROBOR mai mare. Pentru muritorul de rând, asta înseamnă că îţi creşte rata dacă ai luat credit cu dobândă variabilă (care se calculează în funcţie de evoluţia ROBOR) sau că e mai scump să te împrumuţi, în caz că ai nevoie de un credit. Băncilor le-a convenit de minune situaţia: pe de-o parte, şi-au plasat banii în obligaţiunile mai sigure ale statului, pe de cealaltă, au putut mări dobânzile persoanelor fizice. De pierdut au avut oamenii simpli.

În timp ce dobânzile pentru credite au crescut, cele pentru depozite s-au scufundat sub nivelul mării. La cele în lei nici măcar nu se apropie de rata inflaţiei iar la cele în valută te uiţi la dobândă cu lupa. Singurul motiv pentru care ai mai ţine euro în bancă e de frică să nu te calce hoţii sau să îţi ia foc casa. Practic, nu mai ai nici un stimulent să depui banii într-un depozit bancar iar asta are consecinţe nasoale atât pentru indivizi, cât şi economie, în ansamblul ei. Două sunt mari şi late:

1) Oamenii s-au orientat spre forme de economisire şi investire a banilor alternative. Unii s-au lăsat prinşi în mirajul criptomonedelor şi şi-au văzut raşchetate economiile de prăbuşirea Bitcoin. Alţii, mai puţin temerari, au băgat banii în investiţia clasică a românului: imobiliarele. Iar asta a dus la creşterea absurdă a preţurilor la locuinţe şi bula de pe piaţa imobiliară. Când aceasta se va sparge, şi oamenii ăştia vor avea parte de o surpriză nu tocmai plăcută.

2) A încurajat creşterea economică de paie, bazată pe consum, în detrimentul celei reale, bazată pe investiţii. Consumul fără o creştere a producţiei înseamnă inflaţie-record, veste proastă pentru populaţie dar bună pentru guvernanţi, că aduce mai mulţi bani la buget (TVA-ul e în toate). Mai mulţi bani la buget înseamnă mai mulţi bani pentru PSD, să-i spargă ca la lăutari, mărind deficitul structural. Adică e posibil să ajungem ca Grecia, doar că noi n-avem insule de vândut, să ne scoatem pe undeva cămaşa.

Practic, băncile româneşti au fost cel mai mare aliat al guvernului PSD-ALDE, în detrimentul românului de rând şi economiei reale.

Chiar şi când guvernanţii au venit cu legi păguboase pentru sistemul bancar (de exemplu darea în plată şi conversia creditelor din franci elveţieni), riposta din partea băncilor a fost una declarativă. S-au gândit să nu supere prea tare puterea, că pierderile le rostogolesc ele cumva asupra celorlalţi clienţi.

Când Dragnea şi trepăduşii săi au început să iasă în faţă cu discursursul naţional-ceauşist la adresa băncilor, acestea fie au tăcut, fie au protestat timid, aşteptând ca BNR să vorbească în numele lor, în timp ce ele împrumutau în continuare mafia care s-a substituit statului român.

Băncile mioritice s-au înfrăţit cu diavolul, socotind că vor avea de câştigat, şi şi-au luat-o la muie, cum s-ar zice în popor. A fost nevoie de “taxa pe lăcomie” să se prindă cu cine au de-a face. Aş zice că îşi merită soarta; problema e că tot omul de rând şi cei care produc plusvaloare în economie vor deconta nota de plată pentru lăcomia şi prostia bancherilor. Cam greu să vărsăm o lacrimă pentru ei.

shareuri

Seba

Centrist radical libertarian, fascist în ochii stângiştilor şi progresist pentru dreptaci. Îi plac istoria, desenele animate de la Adult Swim şi berea blondă.

Contact

vasile (a rond) utopiabalcanica punct net
Alte articole!
Sunt convins că nu sunt singurul care vede asta.
shareuri