Îşi trase pe după gât un şirag de covrigi de Buzău. Pe post de botine încălţă două căpăţâni de mumie egipteană iar umerii şi-i înveli cu o şubă din scroturi de antilopă gnu, cusute între ele cu fir de aur de însuşi pălărierul reginei Angliei. Le coup de grâce: în loc de căciulă, strivi în creştetul capului o savarină proaspătă. Porunci să i se aducă doi tabureţi şi execută, cu ultimele ei puteri, un şpagat perfect.

“Oglindă, oglinjoară, acum cine-i cel mai excentric din ţară?” răsună de-a lungul coridoarelor reci glasul ei – şuierător, disperat, dând să se stingă.

“Îmi pare rău, domniţă Gaga.”

Nu se mai auziră decât cioburi şi un plâns isteric.

Azis was born Vasil Troyanov Boyanov (Bulgarian: Васил Троянов Боянов) on 7 March 1978.

Related posts:

1. Folcloroform
2. Pastişa Hassan
3. Dragostea din ţiţei

Aţi citit prost mai sus, scrie numa’ lupă, haimanalelor.

Related posts:

1. Episodul 180: Mîţa şi lumea nebună a modei
2. Episodul 228: Mîţa şi şou-bizul de pe lumea cealaltă
3. Episodul 227: Mîţa salvează tradiţia colindului

Dar nu poţi să ignori argumentele solide când ele chiar apar şi te dau pe spate cu soliditatea lor de necombătut.

Gândiţi-vă doar un pic. Manelele noastre sunt genul muzical perfect pentru o vedetă internaţională care tocmai şi-a înscenat răposarea.

Sunt ca muzica country – faci în continuare bani cu căruţa, ai puhoi de groupies şi te solicită tot felul de baroni locali cu gusturi simple, în cele mai cu ştaif cârciumi unde se bea şampanie orijinală, da’ toată lumea se preface că nu exişti. Până şi tabloidele sunt circumspecte.

Acum vă întreb… de unde a apărut, brusc şi din senin, tocmai în 2009, manelistul cunoscut ca “Mihăiţă Piticul”? Oare e un manelist adevărat, născut şi crescut între căruţe cu coviltir prin vreo mahala bucureşteană? Sau tricourile D&G şi blugii decoloraţi din fabrică sunt doar refugiul unui mare artist învins de necruţătoarea industrie muzicală de peste ocean, care încearcă azi să-şi reclădească viaţa cântând la nunţi într-o ţară obscură din sud-estul Europei?

“Nu am cărţi de credit“? Cine nu are cărţi de credit în zilele noastre? Fugarii, proscrişii, oamenii care nu vor să fie găsiţi sau care ascund ceva adânc şi lugubru.

“Eu rămân doar o adresă la care veneai“? Cu siguranţă o piesă dedicată, în taină, miilor de fani care, cu consecvenţa unor pelerini medievali, fac coadă şi astăzi la fosta lui adresă!

“Să nu-mi văd fraţii plângând“? Deci artistul misterios a lăsat în urmă o grămadă de fraţi! Care plâng uşor, deci sunt condiţionaţi cultural să nu-şi ascundă emoţiile şi trăirile. Poţi băga mâna în foc că-s afro-americani – soulul, jazzul, hip-hopul te învaţă fix asta.

“Am plecat de acasă cu sufletu-amar“? “Du-te şi fă-ţi viaţa“? “Imaginează-ţi viaţa mea“? “Viaţa mea s-a risipit“? “Viaţa mea s-a schimbat“? “Vreau să-mi fac statuie-n faţa porţii“? Nu-s tocmai cântecele pe care le-ar cânta cineva care nu şi-a înscenat moartea mai devreme.

Dacă ţii cont şi că jumate din piesele de mai sus sunt ficiuringuri cu Adrian Copilul minune sau Sorinel Puştiu, tre’ să fi locuit în peşteră douăj’ de ani ca să nu-ţi dai seama cine e, de fapt şi de drept, acest aşa-zis “Mihăiţă Piticul”.

Dup-aia a venit domnu’ Dan şi l-a impresionat prin sinceritatea lui.

Sătul să mai trăiască în minciună, “Mihăiţă Piticul” a dat totul în vileag.

Skinhead, dead head, everybody gone bad…

Related posts:

1. (introduceţi joc de cuvinte aici)
2. Cine fuge după doi iepuri nu întreprinde nici unul
3. Care-i baiu’ cu ochiupaiu’

Related posts:

1. Recycle bin ein Berliner
2. Paro diem!
3. Episodul douăşcinci: Mîţa bine intenţionată

Ştiu că îmi propusesem să las ceva aici zilnic numa’ că ieri m-au pus d(r)acii să mă uit la un episod din Sandy Belle ca să-mi dau seama cât eram sau nu de cretini când eram mici, şi cîcatul a fost atât de captivant încât m-am uitat la vreo zece episoade şi n-am de gând să mă opresc. E mai rău decât reality showul de pe OTV.

Dar nu despre nostalgia desenelor care veneau între telejurnal şi emisiunea lu’ Everac îi vorba acum, ci despre un alt soi de nostalgie, o nostalgie vicioasă şi care mergea îngropată odată cu ceilalţi căpcăuni din mitologia naţional-comunistă, cum ar fi comunismul.

Peste tot pe unde mergi, dai de protocronişti. Peste tot pe unde calci, calci în cât de măreţi erau strămoşii noştri, românii verzi, creştini ortodocşi de peste o veşnicie.

Sigur aţi reperat şi voi plinătatea interneţului de gărgăuni d-ăştia cu cum dacă nu era Ştefan voievod peste poporul moldovean, Encyclopedia Britannica era acum în turceşte, de parcă Europa cruciată era un copil cu osteogenesis imperfecta sau de parcă autostrada spre Europa trecea prin Moldova (dacă nu ţineai neapărat să mănânci un bulz, să-ţi iei pentru drum nişte robi ţigani şi să faci plinu’ la păduchi şi holeră).

Cel mai recent înviat schelete din lada de zestre a străbunilor e scheletele dacomaniei. Care făcea deja carieră la o mie nouă sute fix, când de-alde Densuşianu consuma marihuană ilegală de calitate lux. Şi care azi furorează o generaţie întreagă prin documentare şocante! bulversante! galopante! cari ne explică cum şi de ce dacii verzi cari locuiau în statul centralizat, arhiputernic şi megacivilizat al lu’ Burebista (neapărat întins din Pomerania până-n Tunguska) vorbeau latineşte încă dinainte să iasă Roma din găoace. Că, ştiţi voi, Roma însăşi a fost fondată de nişte daci cutezători.

Dovadă!!! Cum adică “dovadă că ce?” – eşti plătit de ruşi, Vasile?

Pana mea, limba dacilor. De ce ne preocupă atât limba dacilor? Nu-şi pune nimeni problema că limba dacilor a fost pur şi simplu incapabilă să supravieţuiască? Că poate nici nu era o singură limbă? Că într-un no man’s land de trăitori rurali în pădure, pentru care universul cunoscut era cât sectoru’ agricol Ilfov, fiecare pâlc de bordeie ar fi putut avea dialectul lui îmbârligat şi abia când a emanat de la Roma o lingua franca s-au putut înţelege între ei şi tadaam!?

Îmi dau seama după pixeli, şi fiindcă se poate conchide că aşa s-a întâmplat şi în Spania sau Franţa de azi. Şi fiindcă eu şi amicul meu italian ne putem înţelege ca lumea doar în engleză, deşi oricine ştie că româna şi italiana sunt ca parizeru’ şi mortadela, aceeaşi brânză.

Mă întrebaţi pe mine?, aici chiar era un tărâm nefericit în care oamenii îşi dădeau în cap ca principală formă de comunicare şi unde se ascundeau toţi infractorii daţi în urmărire prin Interpolus Maximus.

Dacă vrem un argument edificator pentru asta, da’ şi pentru faptul că orice ar fi vorbit geto-dacii era departe de cele mai obscure ramuri ale latinei, e suficient să ne uităm în epistolele lui Ovidiu.

Surghiunit precum Albă ca Zăpada, fiindcă era cel mai frumos din Roma.

Pentru cine-i într-atât de dac că nu ştie povestea, Ovidiu era un poet şi pornograf de renume al epocii care, din pricină că l-a supărat pe împărat postuind nişte nasoale pe blog, a fost deportat în cel mai îndepărtat cotlon al lumii romane, la Constanţa, unde vom afla mai jos de ce băieţii nu aveau încă Leganza sau maniere.

Am ales traducerea englezească a lui Tony Kline (o găsiţi aici integral) nu fiindcă-i în engleză (deşi şi asta dovedeşte ceva!), ci fiindcă e fidelă, iar eu n-am în casă decât varianta Eusebiu Camilar, care-i (hm, cum să-i zic să fiu diplomat) penală.

Deci hai să luăm Tristele şi să vedem cum se înţelege poetul de la Roma cu geto-dacii vorbitori de latină, ortodocşi de peste 9000 de ani şi făuritori ai unei civilizaţii de-a dreptul postmoderne.

So there are Greek cities here – who’d believe it? –
among the place-names of the savage barbarians:
here too colonists came, sent by the Miletians,
to found Greek holdings among the Getae.

If anyone there still remembers exiled Ovid,
if my name’s alive in the city now I’m gone,
let him know that, beneath the stars that never
touch the sea, I live among the barbarian races.
The Sarmatians, a wild tribe, surround me, the Bessi
and the Getae, names unworthy of my wit!

Ce uşurare! Măcar sunt greci pe-aici. Treaba asta, venind de la un roman pe vremea aia, cre’ că suna ca când ar zice Vadim, fiuu!, ce bine că am găsit nişte fraţi unguri cu care să stau de vorbă omeneşte.

If I recite my verse, there’s no one about,
to ensure I receive an intelligent hearing.

Nu erau nici amatori de poezie. Surprinzător pentru nişte oameni atât de musculoşi! Dar hai să aflăm mai multe despre această ginte nobilă.

Are you interested to know what the people round Tomis
are like, and the customs of those I live among?
Though there’s a mix of Greeks and Getae on this coast,
it’s characterised more by the barely civilised Getae.
Great hordes of Sarmatians and Getae pass
to and fro, along the trails, on horseback.
There’s not one among them who doesn’t carry
bow, quiver, and arrows pale yellow with viper’s gall:
Harsh voices, grim faces, the true image of Mars,
neither beard or hair trimmed, hands not slow
to deal wounds with the ever-present knife
that every barbarian carries, strapped to his side.
Alas, dear friend, your poet is living among them,
seeing them, hearing them, forgetting those he loves:
and would he were not alive, and died among them,
so that his shade might yet leave this hateful place.

Nu pare să se fi schimbat mare lucru în împrejurimile Constanţei da’ măcar în zilele noastre poţi să dai o fugă până la Doi Mai să mănânci nişte rapane (în epoca lui Ovidiu, acei melci delicioşi încă nu fuseseră importaţi din Japonia). Şi să bei o bere cu pescarii la nudi-ba…, ah, stai, mi se pare că s-a închis şi ăla. Totu-i ca pe vremea ta, biete Ovid!

Grafitiul ăla cu “Cheptăn Pulă” de cum cobori la plajă la Modern, cre-că şi pe el l-au făcut copiii dacilor când s-au plictisit să se mai joace de-a decapitatelea, altfel nu se explică.

If I look at the place, the place is hateful,
and nothing could be sadder on this earth,
if at the people, they barely deserve the name,
they’ve more cruel savagery in them than wolves.
They fear no law: justice yields to force,
and right is overturned by the sword’s aggression.

Să admitem că Ovidiu era cam fătălău (tu vorbeşti Vasile? vezi alin. 1 din articolul prezent) da’ cu siguranţă şi-ar fi dat seama dacă cumva troglodiţii ăia îmbrăcaţi în oi eviscerate şi înarmaţi cu şişuri ca-n Rahova vorbeau latineşte.

A few still retain vestiges of the Greek language,
though even this the Getic pronunciation barbarises.
There’s not a single one of the population who might
chance to utter a few words of Latin while speaking.

I have to make myself understood by gestures.
Here I’m the barbarian no one comprehends,
the Getae laugh foolishly at my Latin words.
and they often talk maliciously to my face,
quite safely, taunting me perhaps for my exile.

Da, păpuşe. Latină pură, te simţeai ca-n Vatican.

Ăăăă… sumus amici, oui?

I have no commerce, in speech, with the wild tribes:
every place fills me with anxiety and fear.
Like a timid deer trapped by hungry bears,
or a stricken lamb circled by mountain wolves.

Şi când încă se mai îndoiau unii că această văgăună cu tarzani era de-adevăratelea Tomisu’, brusc a îngheţat marea şi toţi turiştii (adică sărmanul Ovidiu) au ieşit să facă poze cu instagrama, să le pună pe liber facierum.

I’ll scarcely be believed, but since there’s no prize
for deceit, the witness should be given due credit:
I’ve seen the vast waters frozen with ice,
a slippery shell gripping the unmoving deep.
Seeing was not enough: I walked the frozen sea,
dry-shod, with the surface under my feet.

Poate-s oleacă subiectiv, ca de la poet la poet, da’ unui blogăr persecutat acum 2000 de ani îi acord mai multă încredere decât unor închinători la o istorie care nu există. Hai să-i lăsăm pe daci unde le e locul, între triburile de barbari flămânzi despre care scandinavii pot compune muzică naşpa cu multe, multe chitări electrice.

Şi să ne concentrăm pe a ne construi un viitor mişto noi, oamenii, ca specie. Şi pe acei daci care încă trăiesc, deşi nu mai scot şi ei un album, ceva.

P.S.

Related posts:

1. Când viaţa îţi oferă tămâi…
2. Când o face plopul opere
3. Când o face plopul opere

À propos de medici, azi avem reclame vechi la laxative şi alte hapuri pe Medicologia.

Related posts:

1. Căluţii, spaima lu’ Nuţi
2. Azur pe ce-am mai sfânt
3. Samurai de Murfatlar

Hocus pocus preparatus, orice asemănare cu persoane reale este iluzionism.

Da’ d-ăla bun, nu d-ăla de gog.

Related posts:

1. Episodul 143: Mîţa şi marele mister al timpului
2. Episodul 76: A Mîcska és a magyarok
3. Episodul 194: Mîţa şi blestemul faraonilor

Dar mai bine să-l lăsăm pe el să ne pună singur la curent cu situaţia.

Salut, mă cheamă Gavroche.
Acum şapte luni încăpeam într-un coş
precum Moise când plutea printre trestii.
Da’ dacă crezi că şi eu mă ocup cu chestii
de mare nobleţe şi rafinament
ca scrisu’ de zor la vechiul testament
sau extragerea evreilor din Egipt,
te-ai fript.

Mie-mi place să alerg, să zburd
să stârnesc praful, să urlu în gol
de zici că-s pur-sânge mongol
sau cel puţin jumătate kurd.
Şi-mi mai place să rod biscuiţi
c-o poftă care aminteşte de huni sau de sciţi:
o pungă-ntreagă pentru mine numa’,
ca când mâine-ar veni foametea şi ciuma.

Când mai cresc (teoretic sunt încă bébé)
vreau să mă fac controlor pe RATB:
felul în care compostez tot ce mişcă
va fi apreciat de toţi pasagerii din brişcă
şi vai de ăla care face blat,
că are s-ajungă direct la reasamblat.
Pân-atunci mă antrenez – cum se zice, îmi fac mâna -
capsându-mi stăpâna.

Şi dacă la taxat bilete nu-mi primesc curiculu’
sau mă discriminează pe bază de sex,
nimic nu mă-mpiedică să schimb vehiculu’
şi să-mi încerc norocul la Metrorex.
Acolo se scurmă constant
la noi magistrale pentru materialul rulant
iar eu sap mai ceva ca un popândău, hau!,
cu alte cuvinte, am know-how.

Uneori mă gândesc la căţeii de fiţă
care n-ar rezista nici o zi pe maidan:
când latră, parcă guiţă
şi când muşcă zici că sug Mentosan.
Nu, nene! câine-i singura mea rasă,
din tată coiot şi mamă şacală;
despre mine până şi doctoru’ Casă
poate spune că-s lupus fără-ndoială.

(Pe-această cale mulţumesc Nicoletei
căreia-i molfăi – as we speak - mânecile jachetei
în semn de apreciere canină,
căreia-i umplu de lumină
fiecare cotlon al locuinţii
când îmi strălucesc de curăţenie dinţii
şi care mă spală, dacă stau cuminte,
de fiecare dată când forez după zăcăminte.)

Related posts:

1. Nu e ţintă cum e ţelul şi nici câine ca căţelul
2. Nemulţumitului i se ia Darwin
3. Spaţiul Şmengen

Şi nu-mi vine să cred că voi chiar credeţi că un scamator, pe deasupra unu’ destul de falş, îi mai bun decât Gigel Frone. Atât. Conlocuitorii mei, sunt dezamãgit. Când ai de ales între copilu’ sălbăticit al Amaliei Rodrigues cu Periklis şi un magician mediocru…

(Mirabulosul act de fachirism pe care Gogu l-a prestat în finală, disecat pe Medicologia.)

Ah, dar stai, Gigel nu-i tânăr, frumos sau sănătos şi, pe deasupra, e cam ţîgan.

Related posts:

1. Romanii and the power
2. Hic sunt reveliones
3. Aici sunt Balcanii dumneavoastră

Între timp, Mîţa noastră preferată se confruntă şi ea cu rigorile (pseudo)ştiinţei.

Related posts:

1. Episodul 242: Mîţa practică taximetria
2. Episodul 48: Mîţa şi metoda ştiinţifică
3. Episodul 119 diluat la un miliard: Mîţa şi homeopatia