Nu-i bai, e gudbai

Ştiu că v-aţi obişnuit ca blogul de faţă să vă servească zilnic cu băşcălie grosieră şi desene de copii oligofreni; ştiu că de multe ori am fost supapa voastră când aţi avut o zi grea şi alte căcaturi de genul. Ştiu că o să credeţi că şi însemnarea asta e la mişto. Ei bine, nu-i. This time it’s for real, cum s-ar zice.

De data asta eu am nevoie de sprijinul vostru, căci inima mi-e zdrobită de durere. De data asta chiar nu-i de râs.

De data asta, dacă aţi pierdut vreodată pe cineva apropiat, ştiţi şi voi foarte bine despre ce vorbesc.

Morţi, după Crăciun

N-am mai făcut de mult o recenzie de film, nu vi se pare?

Marţi, după Crăciun (2010)

(Recunosc că intenţia noastră cea iniţială şi primă era să mergem să vedem Haiducii la Cinematecă. În caz că nu ştiţi ce-s ăia, aflaţi că-i vorba despre un film din 1929 cu Iva Dugan, o starletă briliantă a cinematografiei mute autohtone, despre care s-a făcut şi documentarul Iva Diva pe la începutul anilor două mii, când avea nouăzeci şi ceva şi locuia într-o cămăruţă la piaţa Matache. Mişto treabă, emoţionantă treabă! La Cinematecă însă nu mai rula nimic fiindcă se monta aparatura nuştiucărui festival care urmează să vie. Halal.)

Trattorgia Buonporno (suna prea bine să nu fie titlu)

Haleală time is now!

Ca să mai schimb placa după o serie de întrevederi plăcute cu trattoria Verdi, aseară am decis să vizitez mult lăudata (de către unii, hulita de alţii) trattoria Buongiorno din piaţa Victoriei, unde-ncepe fostul Ana Ipătescu, actualul Dracu-ştie.

M-am gândit că un loc unde prânzesc cu succes angajaţii atâtor coloşi şi titani corporatişti din apropiere (de la Orange la SNSPA) nu are cum să fie chiar de căcat; s-a dovedit într-adevăr o cină agreabilă şi economică, într-atât încât aş reveni cu drag dacă nu mi-ar fi peste mână zona (OK, e la dooj’ de metri de metrou).

Îmbucco de Verdi

S-a întâmplat minunea! Nu, nu am devenit brusc un om serios. N-am avut nici revelaţia cu care vă păcăleam de întăi aprilie. Dar am făcut ceva ce-mi propuneam de un an de zile: m-am strecurat din imundul meu beci ca să-mi mişc fundul o sută de metri, până în Popa Nan 140, ca să inspectez mult lăudata trattoria Verdi.

Locanta mai are un sediu pe Mendeleev, lângă Amzei adică, alte două despre care nu ştiu nimic în Bucureşti şi unul în Constanţa. Da’ părerea generală e că aici, în ţigănia cu fotografi bărboşi, se papă cel mai bine şi cel mai comod.

Bericiţi cei săraci cu duhul

V-am povestit deja despre berile străineze din Deja Fu. Ei bine, într-o lovitură de teatru cum de mult aşteptam, întreprinzătorii flăcăi au scos din meniu tot ce însemna bere făcută la noi. Adio Ciuc, adio Silva…

E îmbucurător să aflăm că o cârciumă poate fi rentabilă chiar şi lansându-se în aventuri de-astea. Mai ales că berile făcute la noi sunt toate (fără excepţie) o apă şi un pişat: deşi sunt băubile, le lipseşte în totalitate personalitatea. De-adevăratelea, am confundat Skolu’ cu Heineken şi invers, or îmi place să cred că mă pricep la beri.

Faţă cu berile cele noi ale lu’ Ferdinand 53-55, te scarpini însă în cap şi zici: băi băieţi, am îmbulinat-o – ce bem? Păi hai să-ţi povestesc, curiosule, despre berile inedite pe care le poţi bea acolo mai nou.

Florile halbe

Hansa, Paulaner, König Ludwig, Kapuziner, Mönchshof, Patrizier, Krušovice, Budweiser. Doar o parte din berile mişto de import cu care vă puteţi trotila nemţeşte/ceheşte în Deja fu de câteva săptămâni, la preţuri între şase şi doişpe lei, super ochei pentru berea cu pricina.

De cealaltă parte, în E… varză se munceşte intens la recondiţionarea terasei pentru vremile calde care tot întârzie. Nu numai că flăcăii montează prize afară (grozav pentru cine-şi mută pe timp de vară biroul la cârciumă, ca mine) dar vor avea şi un proiector. Şi ştiţi ce înseamnă un proiector, nu? Proiecţii.

Pentru că sunt al dracului de meteosensibil (cum se înnorează, mă apucă migrenele, somnul şi o mahmureală perpetuă şi fără motiv), îmi permit să nu vă mai scriu nimic interesant despre locuri de băut bere în seara asta. Oricum nu meritaţi, sunteţi nişte cititori naşpa care nu mă votează.

Vinars stronga, vita brevis

Români, vi se pregăteşte ceva! Din ţara cu păşuni verzi şi mai mulţi drojdieri decât oameni, Aidan J. (cunoscut ca patronul Şpăgii) mi-a înmânat un comunicat de maximală importanţă, o veste bună adicătelea o ev-anghelie, una pe care apostolul Vasile se simte dator să o propage, deşi interesul personal altfel dictează:

[...] Anyway, since I arrived in Bucharest many years ago and frequented the first Irish Pub, the Dubliner on Titulescu, many more Irish Pubs have sprung up. In addition to the Dubliner we now have The Harp, Molly’s, St. Patricks, O’Hara’s, Raymonds, and there is another new one I forget the name of located on Regina Elisebeta.

Mic ghid băuturistic: Deja fu

De când s-a deschis Scânteia, mi s-a mai întâmplat să trec cu câte-un alt drojdier pe lângă geamurile opace ale acestui stabiliment. Şi atunci am zis: bă, cercăm să bem o bere şi aici? Las-o baltă, arată scump.

Apoi scena s-a repetat şi s-a repetat.

Ei bine, după multe luni de zile am călcat înăuntru. Şi n-am regretat, pentru că l-am adăugat pe Deja Fu (Ferdinand nr. 53-55) în “panteon”. De ce?

Mic ghid băuturistic: La Scînteia

Ne-am cuminţit? Păi să ştiţi că se face vremea să redeschid rubrica de stomatologie (a se citi “tras la măsea”).

Berea chinezească Tsingtao se laudă că-i “winner of major American beer competitions” şi e chiar potabilă, mai ales gândindu-ne că provine dintr-o ţară fără tradiţie în berărit.

La fel de prinsă între lumina de la răsărit şi tenebrele goale de orice dumnezeu ale consumerismului este şi bodega unde se bea această bere, bodegă pe care am neglijat-o, deşi este, la un loc cu Varza şi Librăria, o redută a trăscănelii din triunghiul Foişor-Moşilor-Iancului.

Iubiţi-vă pe tutunuri

Sfat părintesc pentru concetăţeni: în aceste vremuri de restrişte, nu vă duceţi să beţi un şpriţ la Casa Universitarilor din Bucureşti. Evitaţi, evitaţi, evitaţi.

Exact, locanta aia grozavă cu iz desuet, unde cândva curgea gârlă Galbena de Odobeşti, şpriţuită cu apă Harghita la “sticlă de sticlă”. Astăzi, berea şi vinul costă fix cât în orice altă bodegă. Dar nu despre asta e vorba, ci de faptul că am cerut duduii un pachet de Marlboro, l-am achitat la preţ de butic şi am primit ceea ce urmează.