Discuţia cu constituţia. Poponari!

…ar trebui să vă spuneţi voi, moraliştilor, că voi staţi toată ziua cu nasul în curul oamenilor cinstiţi, permiţându-le şi interzicându-le chestii pentru că vi se pare vouă că ştiţi mai bine.

Restu’ suntem hetero, homo, bisexuali, asexuali, pansexuali, poliamoroşi, pudici, nudişti, transsexuali, metrosexuali, metasexuali, sapiosexuali, nu azi că ne doare capul, complet abstinenţi fiindcă am pus un pariu cu 20 de ani în urmă, hipersexuali, onanişti, ăia care nu recunosc etc. Arată-mi doi oameni care fac sexu’ la fel şi îi mănânc.

Şi ştiţi ceva, câtă vreme toate părţile implicate într-un sex d-ăsta au discernământ şi cad de acord asupra situaţiei, înseamnă că-i OK. Numai pe voi vă fute grija. Că vin unii noaptea şi vă convertesc copiii, că nu mai sporeşte demografia (parcă o madam fost-şi-sper-că-niciodată-iar-ministru a zis-o recent), că ne bate dumnezeu ca pe sodomiţi.

Cel mai important: că vin homosexualii răi şi vă convertesc copiii. Cu toate că de-aici se vede altfel: că voi sunteţi singurii care vreţi ca toţi copiii din lume, inclusiv cei care nu-s ai voştri, să fie ca voi. Să fie creştini şi să fie hetero. Dac-aţi putea să-i convertiţi pe toţi să fie şi albi…?

Tezele de pe Taraf: Critica statului asistenţial la Sandu Ciorbă

Nu obişnuiesc să fac politică pe blog, mai ales că risc să-mi alienez cititorii (pesemne că sunt printre voi mulţi socialişti bine intenţionaţi), da’ o dată la o mie de ani permiteţi-mi câte o alunecare precum cea care urmează. Mai ales că, fiind atât de persecutaţi, am ajuns să dialogăm despre statul minimal numa’ cifrat, în manele şi etno.

Mai jos vom studia una dintre binecunoscutele Teze de pe Taraf ale profesorului Sandu Ciorbă, un atac la adresa welfarismului contemporan încriptat (ce ironic!) într-un dans al oamenilor năpăstuiţi, inspirat din folclorul foştilor robi de pe moşii.

Împarte o Coca Cola cu Cocoşel! Două lucruri pe care sigur le ştiai deja

Probabil aţi văzut ce-au făcut ăştia de la cocacola. Panoul baban de pe Cocor afişează din când în când nişte nume trimise de mine şi de tine. Nimic super-mega-să-cazi-în-cur, da’ e o ocazie bună să tragem două învăţături preţioase.

Unu. Graţie faptului că nu era voie să bagi acolo pe sait decât nume care chiar există*, demersul cocacola ne învaţă că oamenii sunt o sursă infinită de prenume originale, şucare şi valoroase.

Serios, n-are decât să pună biserica taxă pe numele bătrâneşti. Eu unul nu vreau să-i dau lui fi-miu un nume pe care să-l mai aibă şi altcineva, şi văd că nu-s singurul. Pe prietenii şi vecinii noştri nu-i mai cheamă de mult Nae şi Vasile, ci:

Epilog la imnul Mamăii

Am o vagă senzaţie că nu face cinste salvamarul.

Drapel cu moţ, pentru idioţ

Nu ştiu voi ce aţi văzut deunăzi la antene. Eu am văzut cum nişte agarici se fuduleau cu o bucată de pânză de cinci tone întinsă pe o tarla la sufocat de cârtiţe. Că pfoai di capu’ meu, are cinci tone şi e cel mai mare drapel din lume şi cumva chestia asta ar trebui să ne facă mândri.

Mândri că ce? Ce pula calului de recorduri sunt astea? Ce demonstrezi cu o bucată mare de pânză? Că poţi face o bucată mare de pânză? Că eşti şi tu în posesiunea unei invenţiuni moderne, noulŭ resboiŭ de ţesutŭ mechanisat Jacquard, care face singur munca a trei ţesătoare pricepute? (Asta ar fi impresionat multă lume în 1752, poate chiar mai tare decât un balaur.)

Pana mea, orice ţară (industrializată, în curs de industrializare sau care pur şi simplu există) ar putea să facă sau să comande în Bangladesh o bucată de pânză de opt, zece, un milion de tone ca să depăşească recordul vostru.

Despre cea mai nasoală durere din lume

Viaţa-i bună. E plin de oameni care te apreciază iar pe ceilalţi nu te obligă nimeni să-i bagi în seamă. Nu te-ai certat cu nimeni în ultimii ani. Ai un acoperiş deasupra capului într-o zonă curată a unui oraş OK care nu-i în Africa. Ai un venit stabil, care niciodată nu întârzie cu lunile ca la Jurnalul. Ai timp să citeşti despre speciile de insecte şi să te joci jocuri. Dacă ai poftă de un peşte sau de o andivă sau de ştiu eu ce brânză de fiţe, sau ai chef să pleci undeva la munte în uichend sau să-ţi iei vreun gadget de pe okazii, nimic nu te împiedică. Un fel de vis american din filme.

Ei bine, ştii cât de puţin contează toate cîcaturile de mai sus atunci când îţi prinzi un fir de păr din mustaţă în inelul de la cutia de bere?

Îţi zic eu, nu mai contează deloc. Universul întreg te doare. Zei mânioşi şi mamele lor dau cu biciul în tine ca într-un hoţ de cai recidivist la Chilia-n port.

Şase posibile jocuri româneşti de mare succes

În parteneriat cu băieţii rezistenţi de la Rezistenţă, care-au pus pe feisbuc originalul.

Alte explicaţii, deşi hazlii, ar fi de o redundanţă copleşitoare.

Barba şi online-ul nu se pupă. De ce avem nevoie de print

Acum cinci ani, pe la începutul studenţiei, erau perioade când scăpam de mărunţiş cumpărând ziare: uneori un cotidian mai de doamne-ajută (ştiu că-i un mit, dar eram copil şi mi se părea), alteori o Libertate ca să mă amuz şi să nu fac notă discordantă în troleu, alteori un Caţavencu, că nu era nimeni pe feisbuc şi presupunea efort să cauţi textele amuzante de pe interneţ. Aveam mereu un ziar în bucătărie, unde se fuma şi se bea cafea. Era un ziar şi la budă. În debara ţineam un teanc de ziare vechi, pentru când aveam de ambalat o vază din perioada dinastiei Ming ca s-o trimit la ţară, sau pentru tuns barba.

Eram în publicul lor ţintă, mijlocclasnic, urban, profesie umanistă etc. Plus aeru’ vârstei: uitaţi-vă la mine gagicilor, io citesc ziarul, mă interesează bunul mers al mersului ţării şi cîcat.

Vine Gyalu, îmi ia calu’. Iar despre mândrie şi naţiuni

Lăsându-mi prietena cea mai bună nesupravegheată după terminarea liceului, am avut ocazia iarna trecută să fac cunoştinţă cu una dintre camaradele ei de an, o tipă membră în Noua Dreaptă care “nu crede“ în orientarea sexuală şi care m-a anunţat că sunt o trădătoare pentru că fac facultatea în altă ţară.

De câteva săptămâni mă întreb cine a luat tinerii de vârsta mea şi a pus în loc un septuagenar acrit de viaţă şi saturat de stereotipuri.

Dar să vi-l prezint pe Patric. Patric a dat share acum câteva decenii, când treaba era încă recentă, la poza cu fetiţa cu bentiţă. Patric, pe care îl ştiam băiat finuţ, inteligent, bun de scos la bere. Patric, care probabil are o părere despre Google şi ascultă nişte trupe “post-”ceva.

Pe toţi ceilalţi care dăduseră share i-am izgonit fără prea multe crampe, lui Patric însă m-au mâncat degetele să îi scriu şi să îl întreb de ce. Am citit în viaţa mea mai mult căcat decât găseşti pe un platou porno german şi totuşi răspunsul lui m-a aruncat de pe orbită direct în raionul cu băuturi din Lidl. Asta e replica mea.

Mănuşi din piele de damă

Într-adevăr, n-a avut alcool. Dar limonadă era căcălău într-însa. Dacă eram alergic, îmi luam un avocat şi vă jupuiam şi pă voi, şi pă Academie că nu-i de acord cu virgula serială.