Utopia Balcanica

Episodul 75: Mîţa, Iisus şi partidul verde

Vasile — Sat, 13 Mar 2010 22:27:46 +0000

Se cerea poanta asta previzibilã! De asemenea, Mîţa şi prietenul ei bãrbos sãrbãtoresc trei sferturi de centenar astãzi. Nepunând la socotealã tot ce-am etichetat cu “interludiu”, “episod special”, “frecangealã vag amuzantã” şi alte etichete necanonice.

Sã nu uitãm cã, în ani de pisicã, 75 episoade înseamnã joi.

Sã verzi şi sã nu crezi

Vasile — Sat, 13 Mar 2010 12:27:26 +0000

Vasile a hotãrât sã se alãture cãmãşilor verzi.

Nu, n-am fãcut Purici pe creier, nu-i vorba de genul ãla de verde ci de Partidul verde. Şi dupã o productivã discuţie cu Remus şi secretarul general Silviu Dumitru (reiese cã ne cunoşteam de la conferinţa lui tata Darwin) am hotãrât sã ader şi sã mã fac util acestei proaspete formaţiuni.

Dupã ce îndeplinesc toate formalitãţile, am sã purced iute la rebrãnduirea vizualã a prezenţei verzi onlain şi – de ce nu – la înfiriparea cu spor a unei organizaţii studenţeşti de partid, care momentan lipseşte cu desãvârşire, deşi e sublimã. De ce Partidul Verde?

Partidul verde e un “tampon” firesc între stânga şi dreapta în societatea civilizatã, o forţã complementarã şi necesarã. Verzii sunt un partid de 10% în Germania sau Austria. Verzii noştri sunt afiliaţi verzilor europeni, ceea ce le conferã o cãruţã de legitimitate.

Partidul verde e un partid mic. Existã din douã mii şase şi are vreo patruzeci de consilieri locali, un patrimoniu modest şi o echipã tânãrã. Partidele mici sunt un semn de democraţie veritabilã.

Mã înscriu la Verzi şi pentru a trage un semnal de alarmã – în România îţi trebuie 25.000 de membri în jumãtate plus unu din judeţele ţãrii pentru a înfiinţa un partid. Nicãieri în Europa mai mulţi. În Marea Britanie (unde îţi poţi face partid cu trei oameni) sunt 345 partide înregistrate, de la partidul pensionarilor la Church of the Militant Elvis Party. Evident, scena mare e dominatã de câteva formaţiuni importante, dar pe plan local partidele de buzunar au şi ele un rol, ducând la o sãnãtoasã şi oportunã descentralizare.

Mã mai înscriu la Verzi fiindcã, de-a lungul fulminantei mele cariere, am avut acces direct la informaţii cruciale despre cum practicã nemţii ecologismul, de la montarea panourilor solare pe casã pânã la furajarea ecologicã a sfintelor Ovine şi Bovine. Se poate, domnle, şi chiar dã randament!

Partidul verde mã reprezintã politic mai bine decât alte formaţiuni de pe meleagurile noastre. Eu sunt de dreapta, o dreaptã (ultra-)liberalã care va sã zicã. Verzii sunt verzii, în lupta lor pentru conservarea mediului natural au unele iniţiative de stânga şi unele iniţiative de dreapta. Asta îi face infinit mai de dreapta decât un anume “partid de dreapta”, liberal chiar!, pe care îl putem observa ocupându-se cu impozitarea a tot, “nivelarea” de pensii, salarizarea standardizatã şi alte contradicţii neantagoniste.

Poate cã nu rezonez perfect cu fiecare din politicile pe care le propune partidul. Sunt sceptic în multe aspecte. Verde nu înseamnã sã permiţi sã zburde câinii pe strada unui oraş de oameni. Verde nu înseamnã sã te legi cu lanţul de un copac fiindcã stã în calea unei autostrãzi care ar schimba în bine viaţa a unşpe mii de navetişti. Verde nu înseamnã sã sanctifici planeta. Înseamnã sã recunoşti cã ne este indispensabilã.

Dacã vrem sã supravieţuim ca specie, trebuie sã gândim în perspectivã. Sã punem la punct o industrie şi o agriculturã sustenabile. Sã pãzim rezervaţiile naturale ca pe ochii din cap. Sã cunoaştem şi sã valorificãm în modul cel mai responsabil rolul fiecãrei specii, macro sau micro, în angrenajul complicat al vieţii pe Terra.

Sã devenim conştienţi cã mare poluant nu e numai combinatul din zare; mare poluant eşti şi tu când crezi cã nu se uitã nimeni şi laşi în pãdure punga cu gunoaie de dupã picnic. Între omul care aruncã poleiala de la Rom Tricolor în gardul viu din faţa blocului şi complexul industrial care deverseazã organofosfaţi în Argeş e o diferenţã de magnitudine, da’ cel dintâi e milioane, cel din urmã e unul singur.

Amicul Fritz şi amicul T. sunt cu mine! Mai intrã careva?

Fulgi de nea Vasile

Vasile — Thu, 11 Mar 2010 09:54:58 +0000

Domnilor, eu sunt un mare filosemit, n-am nici o jenã sã o afirm. Nu pot, însã, sã trec cu vederea faptul cã afurisiţii de ovrei au strâns toate gradele celsius pe tarlaua lor nisipoasã şi nu par a vrea sã ni le dea înapoi.

Mi se comunicã din Eretz: 35 la Haifa, 33 la Ierihon. Lumea face plajã, fun in the sun, sun in the fun, alea-alea.

Aici, în schimb… Alegeţi-vã preferatul, mãcar muzica sã cânte cât nouã ne degerã boaşele.

Episodul 74: Iisus în ţara minunilor

Vasile — Wed, 10 Mar 2010 22:09:40 +0000

Despre filmul lui Tim Burton, mai multe pe Cultitudini dacã aveţi poftã de lecturã. Dacã n-aveţi, iubitele noastre personaje vã vor prezenta un rezumat al întregii acţiuni. Din pãcate, bugetul nu mi-a permis sã îl aduc şi pe Johnny Depp sã ne arate un futterwacken (oare chiar aşa se scrie?) ca la mama lui.

Piña colada de zestre

Vasile — Wed, 10 Mar 2010 17:50:44 +0000

Cu maximã elocvenţã, acest videoclip BBC dovedeşte şi explicã totul. Totul. E un veritabil schimbãtor de vieţi. Sã învãţãm din naturã, domnilor.

Versace saşi în Versace saci

Vasile — Tue, 09 Mar 2010 22:34:34 +0000

Cã tot am elucubrat pe tema sãrãciei: nu vi se întâmplã foarte des sã vedeţi pe bãieţii de cartier şi pe alte lepre amãrâte câte un logo sclipicios cu D&G sau Versace? Acest cântecel al iubiţilor mei Kinkşi ocheşte şi loveşte cel mai bine emoţionantul fenomen, transpunându-l în mahalaua londonezã.

She’s bought a hat like Princess Marina’s
To wear at all her social affairs
She wears it when she’s cleaning the windows
She wears it when she’s scrubbing the stairs
But you will never see her at Ascot
She can’t afford the time or the fare
But she’s bought a hat like Princess Marina’s
So she don’t care

He’s bought a hat like Anthony Eden’s
Because it makes him feel like a Lord
But he can’t afford a Rolls or a Bentley
He has to buy a secondhand Ford
He tries to feed his wife and his family
And buy them clothes and shoes they can wear
But he’s bought a hat like Anthony Eden’s
So he don t care

Buddy can you spare me a dime
My wife is getting hungry
And the kids are crying
This poverty is hurting my pride
Buddy can you spare me, buddy can you spare me a dime

She’s bought a hat like Princess Marina’s
And her neighbors think it suits her a treat
But she hasn’t any food in the larder
Nor has anybody else in the street
But to look at her you’d think she was wealthy
‘Cos she smiles just like a real millionaire
‘Cos she’s bought a hat like Princess Marina’s
So she don’t care, she don’t care, she don’t care, she don’t care

De la vlãdicã la op-Kinkã

Încã una şi mã haiduc

Vasile — Tue, 09 Mar 2010 19:23:16 +0000

Mã “inerveazã” la culme paseiştii care zeificã ţãranul român sau care vãd în folclorul nostru (un folclor minunat, de altfel) altceva decât este: un folclor de naţie minorã, interesant şi demn de studiu dar cu nimic mai puţin brut şi “pãmântean” ca orice alt folclor. Cultul haiducilor e una din manifestãrile cele mai vizibile ale sus-numiţilor. Vouã vã plac haiducii?

Haiducii, dragi cititori, nu au fost altceva decât hoţi, coţcari, şuţi, lotri, robalãi, pungaşi, teşcari, manglitori. Nu e nici o diferenţã între spaima codrului de la 1800 şi gãinarul de Pantelimon care te taie-n lift.

La fel de haiduci ca haiducii veacurilor trecute sunt şi cei care dau “tunuri” de milioane şi îşi fac casã cu turnuleţe în Chitila. E o tradiţie pe la noi. Nu e “de la ţigani” sau “din vina jurnalului de la ora 5”, e ceea ce au fãcut bunicii noştri, bunicii lor, chiar şi dacii, cei mai viteji dintre traci.

Definiţia din DEX-uri, “Om care jefuia pe bogaţi şi ajuta pe sãraci” este un bulşit strigãtor la cer. În principiu, haiducul obişnuit jefuia pe toatã lumea şi îşi ajuta neamurile. Dicţionarul etimologic puncteazã mult mai bine ideea de “Om în afara legii care se ocupa cu jaful”.

Haiducii erau nişte rãzvrãtiţi fiindcã n-aveau ce mânca şi îi pândea ciuma, nu fiindcã visau la echitate socialã. Ţãranul român n-a avut niciodatã o viziune politicã amplã, una dincolo de şura şi ograda lui. Cã din rândul haiducilor s-au ridicat o samã de personaje istorice nu e relevant. Vorbesc aici de marea masã anonimã a haiducilor care pândeau caravana prin codri, nu de Andrii Popa. În fond, nu toţi cizmarii ajung secretari generali ai partidului comunist român.

Ca în orice sat fãrã câini, în Moldovalahia infractorii erau extrem de mulţi. Ergo o foarte importantã parte a folclorului nostru se leagã de viaţa şi opera lor. Nu vorbesc de balãzile lui Toma Alimoş şi alte rafinamente prezentate ca folclor autentic. Vorbesc de folclorul autentic.

Şi am sã exemplific pe blues-ul fundamental al românului (l-am mai oferit spre ascultare aici) “Spune, spune, hoţ bãtrân”, devenit “Spune, spune, moş bãtrân” din avântul pleonastic al naţionalismului comunist care nu accepta decât folclor cuminte şi canonic.

Pe internetele româneşti circulã mai multe variante ale melodiei. N-am sã aleg interpretarea lui Nelu Ploieşteanu (nu-i gust vocea şi nu pare a fi dat prea mult pe la ţarã la viaţa lui), nici varianta lãutarilor internaţionali din Clejani (care “suferã de jazz”), ci am sã revin la ceea ce consider eu cã este abordarea cea mai fidelã: obscurul taraf al lui Ionel Tudorache. Cam aşa suna un taraf adevãrat.

Piesa se trage din zona folcloricã a Teleormanului, de fapt şi de drept cea mai apropiatã zonã folcloricã de Bucureşti, fiindcã nu ştiu ca în preajma imediatã a capitalei ţãrii sã se fi produs de-a lungul secolelor altceva decât pãdure.

Temporal, putem plasa acţiunea compoziţiei iniţiale undeva înainte de retragerea Imperiului otoman, deşi realitatea pe aceste meleaguri rurale a fost, în principiu, aceeaşi din neolitic pânã la colectivizare, alfabetizare şi alte evenimente postbelice. Oricum, e o piesã pe care o puteai auzi sigur acum o sutã de ani la ţarã sau într-o mahala de oraş.

E vorba de un hoţ de cai. Hoţii de cai erau crema hoţimii fiindcã un cal era, la vremea aia, Merţan şi o iapã era BMW. Expresia neaoşã “m-au bãtut/tãiat/împuşcat ca pe hoţii de cai” e o dovadã elocventã a admiraţiei pe care o purta românimea, de la vlãdicã la opincã, faţã de nobilul şi generosul haiduc.

Şi-am zis verde lemn de prun
Spune, spune hoţ bãtrân
Spune caii când sã-i fur/când se furã
Noaptea pe fulgeraturã
Pe negurã şi pe brumã
Pe negurã şi pe ceaţã
Atunci caii buni se-nhaţã
Colea-n zori de dimineaţã
Pe negurã şi pe brumã
Cã te las cu deştu-n gurã
Cã nu se cunoaşte urmã

Introducerea piesei e oarecum ruptã de contextul ei. Hoţul “wannabe” se adreseazã bãtrânului cu experienţã. Acesta îi explicã raţiunea empiricã pentru care e mai bine sã furi calul când e furtunã, respectiv când e ceaţã. Mi s-a semnalat “negurã” ca sinonim cu ceaţã (deci bulşit la “pe negurã şi pe ceaţã”), da’ eu nu cred cã e cazul. Negurã, deşi vine fix din nebula, care înseamnã ceaţã, se mai foloseşte de cãtre sudişti cu sensul de întuneric.

Am sã încerc sã redau versurile în toate variantele de interpretare, fiindcã mai încolo o sã dãm de nişte chestiuni interesante şi demne de cercetat.

Cãpitane de judeţ
De ce mã bagi la coteţ
Pentr-un pui de mânzuleţ
Cã nu l-am vândut cu preţ
L-am vândut pã zece mii
Sã iau pâine la copii
Cãci calu’ l-am dat pã bani
Şi iapa pã icusari
Sã le dau la lãutari

Dar ia te uitã, hoţul e prins (lucru mare). Ca orice hoţ prins (aţi urmãrit vreodatã gardienii de la metrou ciomãgind câte un gavroş care umbla la buzunare?), primul lui vaiet de jale este nu mã trimite la ocnã nenea, cã nici n-am apucat sã fur totul. Era naşpa rãu sã ajungi, ca infractor, la Chilia la stuf, dupã cum afirmã încã un cântec tradiţional foarte fain. Puşcãriile de azi sunt veritabile hoteluri de lux faţã de cele de altcândva, chiar şi în contextul în care drepturile omului ne-au devenit cunoscute abia în anul de graţie 2100.

“Cãpitanul de judeţ” e un fel de şef al poliţiei locale. Aia e o poterã improvizatã de ţãranii pãgubiţi de eroul nostru.

Motivul pâinii ne e şi el foarte bine cunoscut din tradiţia oralã a cerşetorului din RATB. În cazul acesta, infractorul probabil este cât se poate de sincer, la vremea aia în afarã de pâine şi circ (pâine şi lãutari) nu se gãseau multe la alimentarã.

E interesant sã notãm cum, în urma unei interogãri mai detaliate, puiul de mânzuleţ devine brusc doi cai şi cum icusarii/icosarii (adicã piaştrii turceşti care circulau în paralel cu leul şi paraua) nu sunt nicidecum bani, sunt nişte ceva care se dã la lãutari. Pesemne cã lãutarii, ca personaje mondene ale vremii, umblau mai mult şi ajungeau pe la exchange office.

Dã-mi drumu’ pânã-n chindie (adicã pânã la apus)
Cã-ţi aduc o herghelie
Cã-ţi aduc neicã o mie
Dacã-mi dai pânã la prânz
Ţi-l aduc fir-ar de mânz
Ţi-aduc mama cailor
Şi tata-l cârlanilor
Şi pe pãzitorul lor

Am citit aiurea pe internet un fragment în care era menţionat “cântecul folcloric românesc Cãpitanul de Judeţ, despre un ţãran sãrac care e arestat fiindcã a furat un cal. El îl roaga pe Cãpitan sã-i dea drumul fiindcã a furat calul pentru a-l vinde ca sã-şi poatã hrãni copiii muritori de foame. Cãpitanul îl intelege şi îi redã libertatea.”

Am râs. Bulşit mai mare n-am auzit. Vi se pare cã un om capabil sã-ţi aducã la bot o herghelie, o mie de cai, “mama cailor şi tatãl cârlanilor”, poate fi altceva decât un infractor profesionist? Chiar, “mama cailor şi tatãl cârlanilor” e una din cele mai frumoase figuri de stil pe care le-a fãcut ţãranul român vreodatã. Un cârlan e un armãsar tânãr, mai mult decât mânz dar încã nu cal de-adevãratelea.

“Ţi-l aduc, fir-ar de mânz” adicã bãi nene, tu eşti chiar bulangiu cã m-ai gãbjit, da’ eu las de la mine şi îţi pot face marea favoare de a-ţi aduce înapoi cãluţul/calul/caii de care te-am vãduvit. Dupã ce se laudã cu skillurile lui de level 99 rogue, hoţul redevine familist:

Când cânta cocoşu’ o datã
Eram cu murgii pã poartã
Când cânta de douã ori
Numãram la gãlbiori
Le dãdeam la frãţiori
Sã aibe dã sãrbãtori
Ia Ileano pune-i bine
Cã la iarnã nu se ştie
Cã la iarnã-i vreme grea
N-avem Leano ce mânca
Nici la lãutari ce da

Pâine gãsim noi Leano, da’ ce pula mea facem cu lãutarii şi mai ales cum am putea noi supravieţui la iarnã fãrã armoniile transcendente ale lãutarilor?

Se insistã apoi asupra brutalitãţii poterei. Personajul negativ: pãgubaşii, adicã tocmai cei cãrora li se cuveneau de fapt şi de drept cabalinele cu pricina. Aceştia intervin (ai dracului!) fix când hoţul era pe cale sã vândã animalele deturnate. O, soartã crudã!

Când eram la aldãmaş
N-aveam loc de pãgubaşi
Pusei mâna pe pahar
Dar pãgubaşii pe par

Aldãmaşul era paharul de ţuicã cu care se pecetluia o tranzacţie. Bãtaia continuã, banditul nostru încercând sã-şi scape pielea cu încã o serie de promisiuni.

Pãgubaşe nu mai da
Cã-ţi aduc pe Galbena
Tocmai de la Brãila
Cã-ţi aduc pe Galbena
Şi cu v’o cinci dupã ea.

Culmea dreptãţii la haiducul teleormãnean: îţi aduc înapoi calul furat, ba chiar mai mult decât atât, mai fur vreo cinci numa’ pentru tine, speşãl, cadó şi la ofertã! În mod evident, a da drumul hoţului sã-ţi aducã cai însemna a nu-l mai vedea niciodatã.

Laudã de sine returns: la Brãila, în acele vremuri, erau cei mai temuţi gangstãri din toatã Moldovalahia.

Fir-ai sã fii mãi (?)
De ce n-ai venit sã-mi spui
Sã-mi iau armele din cui

În timpul caftelii, hoţul pune întrebãri retorice.

Fir-ai sã fii mãi ce? “Mãi fãcui”, spune o transcriere de pe net, în mod evident o aberaţie fãrã cap şi fãrã coadã, fiindcã nu înseamnã nimic. “Mãi fãgui” (fag tânãr) sau “mãi vãtui” (iepure tânãr) sunã mai plauzibil (înfrãţirea haiducului cu natura blabla) dar ridicã o altã problemã: avem de-a face oare cu un haiduc tâmpit? Doar un haiduc tâmpit nu şi-ar da seama de ce un iepure n-a venit sã-i spunã cã vine potera, dar mai ales de ce un copac n-a catadicsit sã facã acest gest.

Sã trag la puşcã vergeaua
Şi sã-mi apuc poteceaua
La lãstaru’ cât undreaua
Unde cântã turtureaua
Turtureaua şi toţi cucii
C-acolo se strâng haiducii

Ultimul vers e argumentul final. Dânsul confirmã cã nu e vorba de un biet ţãran muritor de foame, ci de un hoţ cu ştate vechi, proprietar de puşcã (era mare lucru!), care ştie fix unde se reuneşte temuta lui breaslã.

Nu zic cã ar trebui sã dispreţuim bagajul important pe care ni l-a lãsat ţãranul român. Mai ales cã, fiind cap-coadã o culturã ruralã, n-am avut parte de altceva timp de multe sute de ani. Anonimul e poetul nostru naţional şi toţi îi suntem într-o mãsurã tributari. Dar nu trebuie sã glorificãm şi sã sacralizãm o civilizaţie patriarhalã stagnantã şi retrogradã în care dreptatea o deţineau puşca mai lungã şi cureaua mai latã.

Ãştia am fost, domnule! Nu are rost sã ne ruşinãm de trecutul nostru cum nu are rost nici sã-l dãm cu sclipici, sã-i punem paiete şi sã mergem cu el la Miss. În fond, “naţiunea” e un ţarc artificial şi artificialã e toatã vâlva din jurul ei.

Episodul 73: Mîţa în Siberia

Vasile — Sun, 07 Mar 2010 14:55:13 +0000

Cumva am scris mai devreme de Transsiberian? Ei bine, a venit vremea sã dezvãlui adevãrul adevãrat despre imensa imensitate a Rusiei fascinante.

Baikalul moare de drum lung

Vasile — Thu, 04 Mar 2010 22:00:00 +0000

Pe vremea lu’ tata, Transsiberianul era o destinaţie de vacanţã teribil de cãutatã. Credeam şi eu cã-i frumos, dar nu avusesem de unde sã mã conving pânã nu s-a trezit colosul Gugãl sã coalizeze cu “colosul cu picioare de lut” (mama Rusia) sã-l înregistreze pe tot. În format HD. Cu fond muzical de care vrei tu, de la zgomot de tren pân’ la muzicã comercialã pa-ruski şi splendidul Viţel de aur al vechilor prieteni Ilf şi Petrov. Sã tot iei o sticloanţã de Standard, sã faci cu dânsa un zapoi feroviar la birou.

Minunãţia (întreaga cãlãtorie de nouã mii de kilometri cu drezina, expresu’ ori ce vreţi voi) poate fi admiratã aici (clic). Gugãl e tare. Ce tare e gugãl. Ce mare e Rusia.

sergiu: si poti sa mergi ore intregi sa vezi numai copaci
sergiu: ce chestie
sergiu: poate ne sponsorizeaza si pe noi gugal sa facem un bucuresti-mangalia de 8 ore
sergiu: cu manele
fritz: the famous perdeaua de mesteceni, sau cum i-o zice?
fritz: ce fluvii frate, se vede ca-s facute la rusi
sergiu: astia au salbaticii bre
sergiu: e mare lucru
sergiu: la noi nu vezi un hectar de salbaticie fara hartie igienica cacata si muce de tigari
fritz: mda acum sa fim seriosi daca concentrezi rusii pe o flegma cat romania
fritz: iti caca la hartii si muce

Şi uite-aşa mi-am adus aminte de cum îmi place mie la nebunie de stângistul ãsta bãtrân.

Tabac pentru cojocul tãu

Vasile — Thu, 04 Mar 2010 18:20:22 +0000

În acest articolaş e vorba de ţigara electronicã. Daţi câteva paragrafe mai jos dacã vã intereseazã doar aia, probabil o voi lua pe arãturã cã-i un subiect care mã sensibilizeazã.

Poate cã v-aţi dat seama (din cele câteva scriituri în care era vorba despre ţigãri?) cã sunt fumãtor. Îmi plac ţigãrile. Toate ţigãrile. Evit cu dârzenie locurile unde nu se fumeazã, militez pe unde pot pentru dreptul exercitãrii viciului şi am instigat în repetate rânduri la nesupunere civicã, fiind de-a dreptul indignat de impertinenţa statului român în acest domeniu (deşi, fie vorba între noi, dacã numai accizele pe tutun ar fi problema…).

Ultraliberal fiind, consider cã omul ar trebui sã-şi poatã asuma în mod responsabil orice viciu.

Într-o societate sãnãtoasã nu faci puşcãrie cã ai în buzunar oleac’ de haşiş cât o biluţã de muci. Într-o societate sãnãtoasã poţi sã tragi pe nas cât Tantum Rosa vrei şi te ia în primire un psiholog, nu la ciomage un pitecantrop cu epoleţi. Într-o societate sãnãtoasã plãteşti pe un pachet de ţigãri fix cât “face” el ca bun de consum.

Ei bine, acum câteva zile mi-am procurat şi eu o super mega trendiflendi ţigarã electronicã. Dacã le aveţi cu jargonul “împãtimiţilor”, ţigara electronicã nu e cine ştie ce artificiu din Asimov, e un vaporizator. Unul foarte mic, fãcut sã semene (în general) cu o ţigaretã clasicã.

Se alcãtuieşte, care va sã zicã, din trei pãrţi: un acumulator care se încarcã la prizã, domnul atomizor (un element care se face fierbinte când tragi dintr-însul) şi un cartuş cu un bureţel îmbibat într-o soluţie. Soluţia cu pricina e de glicerinã cu propilen glicol şi nicotinã şi arome şi alte cãcaturi, mai mult sau mai puţin experimentale, care fac un fel de fum, da’ genul ãla de fum pe care îl bagã în discotecã când e concert Latin Expres, nu fum de frunze uscate. Cartuşul cu bureţel se poate schimba cu totul sau bureţelul se poate reîmbiba de la o sticluţã cu picurãtoare. Arome cicã ar fi diverse.

Evident, n-aş fi plãtit un milion de ROL pe ustensila magicã de mai sus. Da’ când am gãsit una second-hand la un preţ derizoriu, am zis nene, tot au dispãrut MT-urile de la contrabandã…

N-am cumpãrat-o ca sã mã ajute sã mã las de fumat sau ca sã mãnânc mai puţine ţigãri. Am cumpãrat-o ca sã-mi pot pune în practicã ticurile nervoase şi sã scot fum pe nãri fãrã sã put la birou şi-n alte medii ostile fumatului. Cine vrea sã se lase de fumat n-are nevoie de gadgeturi, are nevoie de hotãrâre fermã.

Bine am fãcut cã n-am luat-o sã-mi înlocuiesc Cãmilele cu ea, fiindcã ţigara electronicã nu înlocuieşte o ţigarã “în carne şi oase”. E distractivã în felul ei, da.

Am scos-o din cutie şi am contemplat-o: e haioasã, într-adevãr, ceva mai barosanã decât ţigara de toate zilele, cu un led oranj în vârf care se aprinde când sugi dintr-însa şi care îi dã niţicã veridicitate, deşi e genul de veridicitate pe care-l mai întâlnim la ţâţa de silicon.

Îţi dã nicotinã şi scoate fum. Fumul cu pricina nu miroase a fum (de fapt cred cã nici nu-i fum, cred cã-i abur, da’ trebuie sã cercetez) şi “gustul de Marlboro” nu-i prea convingãtor. Dacã visaţi sã gãsiţi în chinezãria asta acel El Dorado al plãcerii fãrã cancer, vã înşelaţi, cãci plãcerea e simbolicã şi cancerul încã n-a fost infirmat ştiinţific. Dacã vreţi doar sã puteţi pufãi din când în când ceva fumigen fãrã sã împuţiţi perdelele şi patul, investiţi într-o jucãrie de-asta.

Se poate spune cã aduce cumva a fum de narghilea foarte diluat. Da’ eu unul (mai fumez şi mahoarce, deh!) vreau dintr-o ţigarã fix “throat hit”-ul, senzaţia pe care ţi-o face pe trahee fumul fierbinte. Ţigareta electronicã nu-mi oferã pe gât decât o vagã umbrã a acestui filing grozav.

Nu vreau s-o bãlãcãresc totalmente, da’ pe lângã toatã falsitatea dânsei mai şi şuierã (am înţeles cã doar modelele scumpe sunt silenţioase) şi faci un efort ceva mai mare decât în mod normal ca sã tragi din ea. Adicã se simte altfel.

Dacã totuşi vreţi şi voi una, ţineţi cont de acest fapt: fiindcã este încã un instrument dubios, cei mai buni furnizori de aşa ceva sunt dubioşii de pe interneţi. Am înţeles c-ar fi început sã aparã şi prin farmacii, da’ la nişte preţuri ridicole pe care nu le recomand nimãnui.

Oricum… haha, “fumez” unde vreau, mâhânca-v-aş!