Vivo per lei

Ani la rând am crezut că toată treaba cu leii lui Nuţu Cămătaru e o legendă urbană, adică zău, nu puteţi nega că-i mai uşor să zici că ai lei decât chiar să ai lei.

Mulţi prieteni care-şi făceau, nuş’ de ce, treabă prin preajma casei lui Nuţu mi-au spus că-i adevăr adevărat, că chiar se aude uneori un răget la apus de soare de după zidurile ameninţătoare ale stabilimentului.

Pe de altă parte, am prieteni care cunosc pe câte cineva care şi-a pierdut un rinichi în Bulgaria, care a găsit un pleziozaur în mecburger şi tot aşa, adică în prieteni nu prea poţi avea încredere, mai pun şi ei botu’ la mailuri răspândite de gospodine nealfabetizate ştiinţific.

Uite băi, scrie şi Vasile chestii personale

Ştiu că nu obişnuiesc să aştern pi blog cîcaturi despre mine. Da’ tot aşa ştiu că doi, trei, patru dintre voi s-au preocupat în ultimul timp de situaţia mea, că de ce nu scriu, de ce nu-s amuzant şî a mî dî.

Unii mi-aţi scris şi mailuri. Unii mi-aţi scris şi mailuri în ungureşte, pe care nu le-am înţeles. Unii mi-aţi scris chiar că sunteţi moştenitorii unui prinţ nigerian şi am doar de câştigat dacă vă împărtăşesc datele contului meu. De-aia fac acum o mică explicaţie, după care ne vedem de treburile utopiei balcanice ca şi cum ultima lună şi jumătate nu s-ar fi întâmplat deloc.

Pe scurt, am avut o problemă de natură psihică, adică când obişnuita mea astenie de iarnă s-a suprapus cu un sindrom anxios mai mare decât ăla obişnuit, de iarnă. Presărat cu toate simptomele închipuite din lume da’ care par atât de reale, ştiţi voi, tocmai bune pentru un ipohondru care-i şi vechi consumator de uischi şi ţigări. O lună jumate am fost pe butuci.

Odată căţărat înapoi de pe panta alunecoasă a acestei defecţiuni, şi ca să fac oleacă de catharsis, am să împart cu voi cele mai bune şapte soluţii pentru anxietate, tulburări de panică, depresie şi alte îmbolnăviri la cap din familia nevrozei!

Răbdare, Richard

Încetişor, încetişor, Vasile vine ‘napoi. Vă povestesc io mai încolo năzbâtiile care m-au ţinut departe de blog. Sper că n-aţi mâncat prea mult cal cât am fost plecat.

Mesaj de interes public

În caz că se întreabă cineva, am fost, cum s-ar zice în popor, bonlav. Acu-s bine.

Mai jos, John Fahey şi piaţa persană, de fapt şi de drept singura compoziţie a lui Ketèlbey care nu te face să vrei să sugrumi pe cineva.

Probabil că dacă Mihai

…se întâlnea într-o zi cu Michel, i-o recita pe aia cu toate-s vechi şi nouă toate.

3 lucruri pe care le poţi face dacă eşti bătrân, doar de-al dracului

Dacă te ţii bine şi n-ai vreo boală debilitantă, spune-le tuturor că ai ajuns la această vârstă venerabilă făcând ceva cretin. Că ţi-ai băgat un morcov în cur în fiecare dimineaţă, de exemplu.

Pe urmă te poţi hlizi moşnegeşte pe sub mustaţă văzând cum mii de oameni încep să îşi bage morcovi în cur şi cum răsar cărţile şi blogurile dedicate stilului de viaţă morcovcurist (morcopat? curpuncturist? morcovarian?), toate dându-te exemplu pe tine.

Mai ales într-un an aşa secetos!

La această reclamă s-a folosit Del-ca-mag. La toate celelalte, nu.

Lingviştilor reacţionari de pe feisbuc

Am reparat poza pentru voi, nu e nevoie să-mi mulţumiţi.

Mai scuteşte-ţi aproapele! (Învăţături care lipsesc din biblie)

Scandal la incinerarea regizorului Sergiu Nicolaescu. Mai multe persoane care s-au strâns, sâmbătă, la crematoriul Vitan-Bîrzeşti, unde a fost incinerat regizorul, şi-au exprimat nemulţumirea pentru decizia luată de soţia regretatului maestru, strigând “Ruşine!”

Ca neuitător la filme, nu-i treaba mea să discut despre Sergiu cineastul. În ceea ce mă priveşte, Sergiu a fost numa’ un om. Fiecare om are dreptul să dispună asupra proprietăţii sale, iar cea dintâi proprietate a fiecărui om este corpul său. Dacă ultima dorinţă a lui Sergiu a fost să fie dus la crematoriu şi cremuit la jar (probabil cea mai demnă, cinstită şi curată formă de a-ţi încheia socotelile cu existenţa), aia e!, troglodiţi superstiţioşi cari sunteţi.

Top 10+1 eşecuri în web design ale Poliţiei Române

Banul public. Substanţă volatilă, tinde să se transforme în asfalt care crapă la primul îngheţ, panseluţe la trei milioane firul, primării de comună care cumpără acelaşi copiator în fiecare an din ’90 încoace, spitale care te roagă frumos să le aduci un kil de ciocănele congelate când mai vii în vizită şi şcoli care îţi dezvaţă copiii de alfabet.

În mâinile omului potrivit, însă, banul public poate face minuni.

În cazul nostru, omul potrivit e nepotul de 14 ani al şefului Poliţiei, care a învăţat la netcafe haşmeteleu şi sececeu (nişte programe care faci internet cu ele mânculi-ţi-aş), iar minunea e călătoria în timp în anii ’90.

Cu alte cuvinte, am selecţionat cele mai mişto saituri ale inspectoratelor judeţene de poliţie şi vi le arăt şi vouă. Poate reuşim să prindem infractorul.