Nazişti şi câştigi

Şi toatã noaptea m-am gândit: frate, secolul trecut ar fi fost chiar mişto…

Samurai de Murfatlar

Ştii cã-i globalizare e când doi indonezieni naturalizaţi în Olanda pun de-o formaţie cu nume ingliş ca sã interpreteze pe nemţeşte o adorabilã melodie japonezã.

Aţi ghicit… pauzã muzicalã! Deşi sunã neplauzibil, sukiyaki e un fel de mâncare.

Nu gustaţi dulşele grai al lui Göring? Ataşez de asemenea o grozavã interpretare în englezã, aparţinând aceloraşi fraţi migdalaţi. Pentru cine-i hardcore, varianta niponã.

Pre mulţi am sã Bãsesc şi eu

CCR a respins luni, cu unanimitate de voturi, contestaţia PSD-PC privind rezultatul alegerilor.

CCR?

De la vlãdicã la op-Kinkã

Nu v-am mai pus de mult nişte muzici frumoase.

Acum vreo trei sãptãmâni (aici) îmi dãdeam cu pãrerea despre cât de lin mi se pare mie cã se continuã Beatles prin Pink Floyd. Nu mã puteţi contrazice, sunt înţelept şi am gusturi ireproşabile.

Ce nu ştie însã tot satul este cã “the fab four” mai au o rudã apropiatã, al doilea bocanc al invaziei britanice şi – probabil – formaţia mea preferatã. E vorba despre the Kinks, teribilul şi prelungul (1963-1996) incest al fraţilor Ray şi Dave Davies. Exact, o dragoste cu nãbãdãi dupã modelul McCartney-Lennon sau Gilmour-Waters.

La un veac, un Chuck

Din seria “negri care au fãcut cu mânuţele lor bumbãcoase mai multã istorie decât a învãţat Maicãl Gecson în şcoala generalã”: acum optzeci şi trei de ani, pe 18 octombrie, se nãştea Chuck Berry. O datã pe lunã, arhi-norocoşii îl mai pot auzi cântând la crâşma Blueberry Hill din St. Louis, Missouri.

Ca un nemernic talentat şi, de altfel, ca orice vedetã care se respectã, dumnealui a fãcut puşcãrie de trei ori: o datã c-a ameninţat un flãcãu cu pistolul şi i-a furat maşina ca sã-şi ducã ibovnica acasã, o datã cã hâţa-hâţa cu o curviştinã plãtitã (fix în statul unde n-avea voie!) şi a terţa oarã pentru evaziune fiscalã.