Menţionez (ca să vedeţi domnilor ce feste joacă omului o memorie de căcat) că uitasem completamente că sus-menţionatul a făcut Balada motanului când am făcut, în joacă şi eu, Balada mîţei. Acum, cea din urmă poate fi privită ca un omagiu, ca o parodie, ca ce vrea ochii voştri mâhânca-v-aş, important e că ne dă nouă intertextualitatea, cea mai mişto metodă de făcut din căcat bici în literatura postmodernă. Cea dintâi e cum urmează:

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.

Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.

“Hei… viaţă, viaţă… ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ…
te uită… zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort…”

Related posts:

1. Glasul roţilor de antren
2. Ştefan cel mare şi sfârc
3. Watzlawick (poem epic)