Ciolanu’ şi la mulţi ani

Acum că s-au mai liniştit apele în jurul chestiunii spinoase a câinilor comunitari (ok, nu s-au liniştit de tot, sunt convins), cred că-i de cuviinţă să îmi dau şi eu cu părerea. Nu că n-aş fi făcut asta deja în repetate rânduri, fără prea mare ecou.

Evident că aş fi extrem de bucuros să ştiu că fiecare animal fără stăpân şi-ar putea găsi o familie afectuoasă. Cum şi-a găsit Gavroche de pe blog o stăpâneasă super pe care acum o capsează non stop şi-i morfoleşte papucii.

Dacă chiar ar fi o sută de mii de iubitori ne-ipocriţi de căţei în Bucureşti n-ar mai fi o sută de mii de căţei pe străzi, sau câţi or fi.

Ar fi o sută de mii de oameni cu un căţel în plus în casă. Sau ar fi o mie de adăposturi finanţate şi întreţinute de câte o sută de oameni inimoşi, interesaţi sincer de acest aspect.

Iubiţi şi câinii vag blonzi

Câţi?

Nu i-am prins pe toţi în poză da’ erau cel puţin 15 şi se făceau comozi la intersecţia Drumul Taberei cu Romancierilor (nu umblu pe acolo de obicei, de-aia m-a şocat) într-o zi frumoasă de iarnă târzie adică azi.

Acolo şi atunci, dânşii întreprindeau tot ce ştiu întreprinde nişte câini: se tăvăleau, se păducheau, rupeau pielea unul de pe celălalt, se babardeau sexualmente întru propăşirea seminţiei lor patrupede şi traversau în masă când era traficul mai în toi.

Nu-mi dau seama cum să transpun mai bine în imagini apocaliptice chestia asta:

Nu lăsa pe câine ce poţi face azi

Vai mie! Ruşine mie! Am învăţat încă o dată că când capu-i plecat, sabia îşi vede de treabă. Şi acest lucru dovedeşte încă o dată că sunt nu unul, ci poate chiar doi ipocriţi.

Povestea care urmează e adevărată.

După cum sigur am mai scris, eu sunt un înflăcărat inamic al acaparării oraşului de către câinii vagabonzi. Şi consider că statul român mă agresează fizic şi spiritual cât timp tolerează existenţa lor în spaţiul public al aşezării omeneşti în care stau aşezat şi plătesc taxe.

Sunt aşa înverşunat încât, de fiecare dată când apare ceva pe această temă pe vreun sait de ştiri, las un comentariu supărat. Cine ştie cât de rar comentez eu toate căcaturile îşi va da seama că asta înseamnă mult.

Nu lăsa pe câine ce poţi face azi

Actiune flashmob impotriva eutanasierii cainilor fara stapan: veniti vineri 14 mai, ora 18:20 in fata la tnb.

Veti primi o esarfa rosie pe care o veti pune la gat. La 18:30 toti participantii se vor intinde pe jos, simbolic, timp de cateva minute.

Îmi pare rău că nu ştiam din timp şi că nu-s liber la ora aia, atât mi-aş fi dorit să interceptez manifestarea şi să comit un act scandalos care să le ducă de-a dura tot fleşmobul. Mă rog la Zoroastru şi la Marele Melc să mai fi fost careva atât de revoltat de această situaţie.

That’s why we can’t have nice things, domnilor.

Episodul 88: Mîţa rezolvă totul cu mare iscusinţă

Pe scurt, indiferent care sunt mijloacele prin care se ajunge la această stare de fapt, pe strada unui oraş de oameni nu trebuie să existe nici un câine fără lesă şi botniţă. Nici o urmă de labă de câine fără lesă şi botniţă, nici un caca de câine fără lesă şi botniţă. Punct. Am mai discutat despre chestia asta aici, când un craiovean a început să-i otrăvească.

Din păcate, utopia mea, oraşul stăpânit integral de om, nu poate funcţiona aici ca-n Occident pentru că prea multe ONG-uri “iubitoare de animale” spală mult prea mulţi bani (adică miliarde şi miliarde, nu firfirici) de pe urma infecţioaselor potăi. Şi apoi mă învaţă pe mine că, pentru a face să dispară câinii de pe străzi, e mai eficient să-i castrezi şi să-i laşi pe străzi decât să-i faci să dispară de pe străzi!

Sărăcia şi nevoile şi ham-hamul

Imposibilul s-a întâmplat: la Craiova a avut loc ceva notabil.

Înainte de toate, vă amintesc că sunt un iubitor de animale, dar un iubitor selectiv, pentru că iubirea necondiţionată e ca fanatismul religios, e iraţională, tembelă şi neconstructivă. Pentru că raţiunea şi luciditatea sunt mai presus de mânca-l-ar mama ce dulce e cuţu.

Cruzime fără limite! Holocaust printre patrupede! Cam aşa latră presa cotidiană, adulmecând cu smerenie cururile “majorităţii” iubitoare de căţei comunitari. Care nu e o majoritate de-adevăratelea, ci o mână de animişti în transă care, nereuşind să câştige aprobare şi afecţiune din partea propriei specii, o caută prin alte regnuri.