Ciolanu’ şi la mulţi ani

Acum cã s-au mai liniştit apele în jurul chestiunii spinoase a câinilor comunitari (ok, nu s-au liniştit de tot, sunt convins), cred cã-i de cuviinţã sã îmi dau şi eu cu pãrerea. Nu cã n-aş fi fãcut asta deja în repetate rânduri, fãrã prea mare ecou.

Evident cã aş fi extrem de bucuros sã ştiu cã fiecare animal fãrã stãpân şi-ar putea gãsi o familie afectuoasã. Cum şi-a gãsit Gavroche de pe blog o stãpâneasã super pe care acum o capseazã non stop şi-i morfoleşte papucii.

Dacã chiar ar fi o sutã de mii de iubitori ne-ipocriţi de cãţei în Bucureşti n-ar mai fi o sutã de mii de cãţei pe strãzi, sau câţi or fi.

Ar fi o sutã de mii de oameni cu un cãţel în plus în casã. Sau ar fi o mie de adãposturi finanţate şi întreţinute de câte o sutã de oameni inimoşi, interesaţi sincer de acest aspect.

Iubiţi şi câinii vag blonzi

Câţi?

Nu i-am prins pe toţi în pozã da’ erau cel puţin 15 şi se fãceau comozi la intersecţia Drumul Taberei cu Romancierilor (nu umblu pe acolo de obicei, de-aia m-a şocat) într-o zi frumoasã de iarnã târzie adicã azi.

Acolo şi atunci, dânşii întreprindeau tot ce ştiu întreprinde nişte câini: se tãvãleau, se pãducheau, rupeau pielea unul de pe celãlalt, se babardeau sexualmente întru propãşirea seminţiei lor patrupede şi traversau în masã când era traficul mai în toi.

Nu-mi dau seama cum sã transpun mai bine în imagini apocaliptice chestia asta:

Nu lãsa pe câine ce poţi face azi

Vai mie! Ruşine mie! Am învãţat încã o datã cã când capu-i plecat, sabia îşi vede de treabã. Şi acest lucru dovedeşte încã o datã cã sunt nu unul, ci poate chiar doi ipocriţi.

Povestea care urmeazã e adevãratã.

Dupã cum sigur am mai scris, eu sunt un înflãcãrat inamic al acaparãrii oraşului de cãtre câinii vagabonzi. Şi consider cã statul român mã agreseazã fizic şi spiritual cât timp tolereazã existenţa lor în spaţiul public al aşezãrii omeneşti în care stau aşezat şi plãtesc taxe.

Sunt aşa înverşunat încât, de fiecare datã când apare ceva pe aceastã temã pe vreun sait de ştiri, las un comentariu supãrat. Cine ştie cât de rar comentez eu toate cãcaturile îşi va da seama cã asta înseamnã mult.

Nu lãsa pe câine ce poţi face azi

Actiune flashmob impotriva eutanasierii cainilor fara stapan: veniti vineri 14 mai, ora 18:20 in fata la tnb.

Veti primi o esarfa rosie pe care o veti pune la gat. La 18:30 toti participantii se vor intinde pe jos, simbolic, timp de cateva minute.

Îmi pare rãu cã nu ştiam din timp şi cã nu-s liber la ora aia, atât mi-aş fi dorit sã interceptez manifestarea şi sã comit un act scandalos care sã le ducã de-a dura tot fleşmobul. Mã rog la Zoroastru şi la Marele Melc sã mai fi fost careva atât de revoltat de aceastã situaţie.

That’s why we can’t have nice things, domnilor.

Episodul 88: Mîţa rezolvã totul cu mare iscusinţã

Pe scurt, indiferent care sunt mijloacele prin care se ajunge la aceastã stare de fapt, pe strada unui oraş de oameni nu trebuie sã existe nici un câine fãrã lesã şi botniţã. Nici o urmã de labã de câine fãrã lesã şi botniţã, nici un caca de câine fãrã lesã şi botniţã. Punct. Am mai discutat despre chestia asta aici, când un craiovean a început sã-i otrãveascã.

Din pãcate, utopia mea, oraşul stãpânit integral de om, nu poate funcţiona aici ca-n Occident pentru cã prea multe ONG-uri “iubitoare de animale” spalã mult prea mulţi bani (adicã miliarde şi miliarde, nu firfirici) de pe urma infecţioaselor potãi. Şi apoi mã învaţã pe mine cã, pentru a face sã disparã câinii de pe strãzi, e mai eficient sã-i castrezi şi sã-i laşi pe strãzi decât sã-i faci sã disparã de pe strãzi!

Sãrãcia şi nevoile şi ham-hamul

Imposibilul s-a întâmplat: la Craiova a avut loc ceva notabil.

Înainte de toate, vã amintesc cã sunt un iubitor de animale, dar un iubitor selectiv, pentru cã iubirea necondiţionatã e ca fanatismul religios, e iraţionalã, tembelã şi neconstructivã. Pentru cã raţiunea şi luciditatea sunt mai presus de mânca-l-ar mama ce dulce e cuţu.

Cruzime fãrã limite! Holocaust printre patrupede! Cam aşa latrã presa cotidianã, adulmecând cu smerenie cururile “majoritãţii” iubitoare de cãţei comunitari. Care nu e o majoritate de-adevãratelea, ci o mânã de animişti în transã care, nereuşind sã câştige aprobare şi afecţiune din partea propriei specii, o cautã prin alte regnuri.