Nu zice pop până nu sari topul

Am urmărit cu sufleu’ la gură serialul cel nobil intenţionat al Meritoriei prin care a luat naştere un top 25 al popului românesc de la începuturi până aproape ieri, o muncă titanică şi demnă de discoTEC. M-am gândit să-i şi zic că i-l fur ca să-l pun la mine pe sait da’ ştiţi cum cele mai frumoase lucruri în viaţă (câştigul la loto, curcubeiele, sindromul colonului iritabil, accidentele aviatice) sunt surprize cari te izbesc în faţă pe neaşteptate.

Prin urmare, acum că Mona şi-a finit clasamentul, îmi permit să-l reproduc aici (daţi clic pe fiecare piesă pentru a savura savuroasa recenzie) iar eu voi plusa cu comentarii pe care le socot de cuviinţă.

Cu hangerul fără disco-teacă

Aliluia! unul dintre proiectele mele n-a răposat în faşă, ba chiar înfloreşte şi uimeşte. Este vorba despre mirobolantul dozator-arhivă de muzică-pe-care-îţi-doreşti-să-nu-o-fi-auzit-niciodată, discoTEC. DiscoTEC este calea noastră, a tuturor, spre o lume mai bună, după cum sugerează şi Marele Cantautor Cristian Simionică, demn urmaş al lui DJ Boroş.

Melomanul cu o nară

DiscoTEC nu e pentru mironosiţe, pentru “anti-manelişti” sau pentru alţi “-işti”. DiscoTEC e pentru antropologi. DiscoTEC are acum şi o explicaţie oficială, ieei!

Iar Călin se întoarce.

Prin urmare şi-aşa deci / e vorba de discoteci

Dacă vă aduceţi aminte, dragii moşului, luna noiembrie 2010 a fost luna Dozatorului. O lună tristă în care ni s-a dovedit că marii învârtitori din mediile româneşti n-au simţul umorului. E nevoie de un loc unde Dozatorul să fie mereu primul.

Mai mult decât atât, dacă vă aduceţi aminte de când ieşeaţi din casă şi mergeaţi la petreceri de apartament, întotdeauna distracţia era în jurul calculatorului când se punea muzică penală şi toată lumea se hlizea că cât de ironic e să asculţi în mod ironic manele sau muzica anilor ’90 sau Paulică de la Roman.